desculţă-te, mi-a zis, căci locul acesta plînge şi am făcut astfel,
iar zidurile erau pecetluite. şi am intrat în nava care plutea prin
pustiul de nisip fără să ne audă glasul. şi furtuna, cum nu s-a mai
pomenit, avea să înghită corabia cu rugători cu tot. apoi, dis-de-
dimineaţă, numai casa desfrânatei plutea pe deasupra valurilor
de nisip şi tot ce se afla în ea, bărbat şi femeie, frate şi iubit,
tânăr şi bătrân au fost trecuţi prin ascuţişul primei zile.

mă apucase de ceafă şi mă ducea prin şantierul halucinant, aşa
cum îşi cară pisica puii, sărind cu sprinteneală peste căpriori,
lipăind peste ţigle şi intrând prin lucarnă în podul cu porumbei.
în somn, mă duce, ca un leu neputinciosul său pui, în peştera
monahului din pustie punându-mi sub cap o icoană de lemn în
timp ce avva pescuieşte în lume oameni solzoşi. ca o seceră
plină de rouă, Domnul meu mă duce dis-de-dimineaţă iarbă la
miel.

eu scriam o tăcere şi de sub vârful de zăpadă rănită al penei
ieşea un ochiu de uliu. pe hârtia Uashi pe care am cumpărat-o ca
să-mi fac mâine lampă.

intraductibile. pentru cine acest grâu nemăsurat? suntem un
popor care ne citim singuri într-o limbă neînţeleasă. cine poate,
dintre poeţi, să renunţe la limba lui? închidem taine pe veci,
precum această elegie scrisă într-o limbă fără circulaţie. o limbă
precum cea a păsărilor de colivie. poezie îngropată în limbă. veţi
pipăi cicatricele pe unde au pătruns cuiele, mirându-vă de atâta
suferinţă. pe masă se zbate un peşte încă viu. şi încă neînălţat.

astfel de artă era exercitată de melci. cum ar fi melchisedec
purtând multe medalii, având gura plină cu nemetafore. fiindcă
acel om era sub formă de poartă, intrând şi ieşind prin sine. fiind
loc înfricoşat şi Dumnezeu îşi va aminti de el.

unghiile îngerului crescuseră până în măduva mea. lacrimile
îngerului ajunseseră până în faţa mea. plin de sângele fratelui
din creştet până la tălpi. în caliciul îngerului ca un catâr care
paşte dârele de argint ale dimineţii m-am tăvălit prin licăririle
polenului, printre vrejurile coastelor lui. curgând pe pieptul şi pe
labele îngerului aşteptând să primesc ordine. în timp ce el legăna
pâinica pe antebraţ. având simţul pregătit. fiind scărar după
mers. punând în gând proiectele crisalidelor. dormind pe paie în
miezul vocilor chimerice. îngerul îmi lua sânge cu tâlvul
picurându-l în Biblie, cam pe la Matei, 27 cu 8.

masă erau coastele lui pe care stăteau înghesuiţi aură lângă aură
învăţăceii. după ce le-a spălat viscerele şi inima. se înălţau
înăuntrul lor, în cer. le-a întins carnea sa de pruncuţ care s-a
transformat în pâine. şi-a stors podul palmelor din care s-au
scurs firişoare de vin. ei luau şi gustau, dând de la unul la altul.
şi El era în ei şi ei erau în El. o singură cină.

botează-te în inima ta. pe Domnul sădeşte-l. în răsuflarea ta.
viaţa ta scald-o în lacrimi. despre chipul cel dulce al morţii
întreabă-i pe părinţi. umple amintirea ta cu duh. sălăşluieşte-L în
tine pe cel necuprins.

chiar pe aici, mireasa trecu lăsând unde neliniştite de voaluri.
ciupind pleoapa noastră la vreme de iarnă. chiar printre aceste
fire de iarbă, roza ei făptură, încoronată, dintre spumele mării
ieşi. vestind prima zăpadă, vântul răbufnind printre pociumbi.
degrabă intra-vom cu tălpi sfiite în dulcea ei căsuţă de ceară.
degrabă, ca nişte văcari veniţi din zloata câmpului, ne vom
desfăta pe lângă foc. oprită în cer limba timpului.

boieri mari şi coconi, păşind încetinel peste pămîntul
Capadociei, înveliţi în pocrovuri, în pânze de zăpadă până la
glezne, având clopoţei pe veşminte şi numele neamurilor scrise
cu aur. apoi intrând în cortul muntelui. exilaţi cuprinşi de
oboseală, ducându-şi tovarăşii pe braţe şi pe umeri, coborând din
corăbii prin nisip. împletitorii de coşuri, locuitorii colibelor de
ciobani, neguţătorii de ceară, cei care duc cărţi pe care nu le pot
citi, care au capul acoperit cu plâns, ori ce sfioşi, ziditorii
numelui. şezând la mese de piatră, dormind în paturi de piatră.
piatră vie peste piatră vie zidindu-se în cea mai limpede pustie.

cine sunt aceşti oameni bătrâni adormiţi în pătucuri de copii.
aceşti pelerini obosiţi care surâd prin somn, sunt oameni
împărtăşiţi. cine sunt aceşti copii sfătoşi, cu plete albe şi cu bărbi
şi mustăţi, umflându-şi obrăjorii şi urmărind scrisul cu degetele.
oameni împărtăşiţi. am văzut şirul celor care din păcătoşi
deveneau evlavioşi, agăţaţi de lumânări aprinse ca de baloane cu
heliu, trecând prin faţa altarului, primind linguriţa, devenind pe
dată gravizi, având prunc într-înşii. oameni împărtăşiţi.

dar ritualul funerar din care fac parte. mai întâi naşterea,
anihilând orice sex. mamă cu aripi în loc de pubis. ceilalţi erau
puşi în cosciuge de vii sau lucrau la maşini de cusut. ţăcănea tot
cartierul. ţăcănea tot cerul. cu mâini pe piept, astfel zburam. căci
ne-a zis Domnul să ieşim din ţara, din neamul şi din casa în care
ne-am născut şi să mergem tot către Canaan.

luna decembrie cea în care se naşte poezia prevestind miazăziua.
sculaţi dis-de-dimineaţă, turnam untdelemn pe stâlpii de lemn
din grădină, pe creştetele căpăţânilor de varză. potriveam scăriţa
de argint. şi osuţe sfinte creşteau în chivotul măicuţei copile.
apoi, ca şi cum am fi fost prinşi într-o miere, nu ne mai puteam
desprinde din cuvânt. ne rugam unul în altul în altul. vegheaţi de
frica tatălui meu. cu limbă ne hrăneam ca în grădină cu poame.
gustând din El. pe tarabă stăteau la un loc fructe, turtă dulce şi
peşti. aflând culcuş în mormântul părinţilor noştri, dormind în
braţe cu cenuşă şi praf. iar moaştele ne trăgeau sufletele, cale de
trei zile în pustie, în pământ neumblat. cărare în mijlocul apelor.
pe care legănam în faţa Domnului pe copiii noştri, cu feţe
strălucind.

ce să-mi îngrop mai întâi, sufletul sau trupul în acest vânt
metalizat. ţineam pasul cu părinţii mei. a venit îngerul şi a pus
mâna peste capul meu. dimineaţa zilei de Crăciun când lumea
întreagă se transformă din nou în cuvinte. când redevine
consoane şi vocale. stam cu ochii aţintiţi la buzele avvei, fiind în
ascultare şi-n tăierea voii.

despre sărbătoare, curat, de seara până dimineaţa, ca sămânţa
ierbii încolţeam. ca firul de păr pe capul avvei crescând. despre
sărbătoare, ochiul său nu doarme niciodată, bucurând
frumuseţea miresei. numeroase sunt numite zile, până când se
înalţă cununa de stele peste al doilea pământ. printre specii de
îngeri zicând şi făcând. despre sărbătoare, cuvintele se întorc
unele în altele, devin, în burta mamei, fiul dulgherului. această
limbă sau sufletul.

poemul ca om întins pe jeratic. deschidea gura, clipea ca şi cum
ar fi vrut să spună ceva. şi cineva, nu ştim cine anume, aruncase
nadă să-l prindă. şi poemul se zvârcolea cu omul în al,
înălţându-şi capul, cu dungile pe frunte cât degetul, cu braţele
desfăcute.

mă poţi învia oricând. chiar dacă n-am murit. mă poţi găsi în
cimitirul viilor, lucrând anluminura într-o carte de rugăciuni. şi
aveam o sută douăzeci de ani când n-am murit, din porunca
Domnului, aflându-mă în partea de miazăzi a cărţii. trebăluind în
cortul canonului, pe sub stâlpii din lemn de salcâm şi de aur.
având în vene sânge şi cerneală. având părţile şi stând pe loc. fiind
în centru şi de jur împrejur.

dinăuntrul surzeniei noastre cum vom cunoaşte de va fi cuvânt
de viaţă sau cuvânt de moarte. şi se va întâmpla să murim sub
mulţimea bolovanilor celor fără de păcate. înghiţindu-ne limbile
de var. punându-ne palmele noastre de nisip peste feţele noastre
de zăpadă. desfăcându-ne piepturile acoperite cu grâu încolţit.
cum vom şti noi din adâncul surzeniei. înnegrind zilele albe. noi
care suntem de rând la priveghiul regelui. noi, robii săi.