„Eheu fugaces, Postume, Postume labuntur anni…”  (Horaţiu)

un vânt cu miros de trandafiri înzăpeziţi

şuieră trist printre crengile umede

vestind sfârşitul unui vag anotimp

în parcuri

albele statui şi-au anunţat triumfal sfârşitul

coborând de pe socluri cu un simplu gest

aşa cum altădată

bunicul

cu două degete albe şi reci mi-a atins fruntea de copil

în semn de binecuvântare

au venit apoi nopţile

şi gândurile au pornit a-şi scutura coama nărăvaşă

prin  labirintul coridoarelor înguste

sufletul mi se decojea ca o rană ce da să se vindece

negăsindu-şi răgazul şi putinţa

nici nu mai ştiam în care poveste să-mi găsesc locul

unde să–mi sprijin

umărul şi tâmpla

căci zilele nu mai semănau una cu alta

privirile se subţiau ca o aţă

şi degetele mele tot mai albe şi mai descărnate

simulau

fix la ora 7

gestul definitiv al binecuvântării

 

 

http://etinarcadiaego.falezedepiatra.net/