Şi pentru că tot vorbeam despre literatura engleză clasică, să vă spun povestea a două sate. Desigur, parafrazez titlul unui roman al lui Charles Dickens, deşi în povestirea mea este într-adevăr vorba despre două sate. Subiectul povestirii mele nu aduce nici pe departe cu subiectul vestitului scriitor englez la care fac referire. Iar cele două sate nu se află situate pe insula britanică veşnic verde, ci pe două continente diferite.

Cele două sate nu seamănă prea mult unul cu celălalt, nici ca aşezare, nici ca înfăţişare, nici măcar ca mărime. Aş putea spune, mai ales ca mărime. Unul din ele a devenit comună în curs de a se transforma în mic orăşel agro-industrial (unde oi fi auzit eu de fraza asta cu iz de paltin?), pe când confratele lui este în suferinţă gravă, chiar pe cale de dispariţie. Putem numi cele două sate rude foarte apropiate totuşi, purtând nume comun, fiind locuite de aceleaşi familii, vorbind… adică nu, aici se opresc asemănările celor două sate. Mai este ceva care le leagă: destinul aproape perfect asemănător al familiilor amintite anterior.

Dar haideţi să ridicăm voalul care acoperă tainic identitatea celor două sate (v-am fiert destul, nu?!?): este vorba despre satele Boian. Sunt situate aproximativ pe aceeaşi latitudine, cel puţin aşa cred, nu am verificat niciodată pe hartă această afirmaţie. De fapt, nu va fi unica afirmaţie neverificată – nu am de gând să scriu monografia celor două Boiane (sau… Boianuri?), las pe alţii să o facă, dacă nu au altceva mai bun de făcut.

Unul dintre ele, hai să-i spunem EB (adică East Boian), a fost înfiinţat cu foarte multă vreme în urmă. Nu ştiu dacă pe vremea lui Ştefan Sfântul, dar străbunicul oştenea în tinereţile lui pe la curtea împărătească de la Viena. În mod cert EB este înfiinţat anterior lui WB (adică West Boian), deoarece WB a fost înfiinţat de către săteni din EB, q.e.d. (quod erat demonstrandum, pre limba strămoşilor noştri… geţi). Aici am putea folosi şi expresia devenită între timp clasică, adică „a fost descălecat” – ceea ce nu este nici prea departe de adevăr, întrucât „descălecătorii” sosiseră pe aceste meleaguri vestice fie călare, fie în căruţe cu coviltir (a nu se confunda vesticele „wagons” cu rudele lor estice, numite „şatre”). Mai toate rudele făcuseră acest descălecat, mai puţin străbunicul, care îşi făcea pe atunci veacul pe la Viena visând la o codană din EB. Aşa se face că, nu mult după „dezcălecatul” rudelor în preeria canadiană, străbunicul se întorcea în EB să-şi întemeieze familia.

Pentru o vreme destinul celor două sate, ca şi cel al familiei despărţite acum de un ocean, s-a desfăşurat relativ asemănător. Cum ambele sate erau locuite de ţărani români (muncitori agricoli, deh!), şi nu există forţă mai conservatoare pe faţa acestui pământ decât ţăranul român (tory englezi sunt nişte bieţi prunci alături de conservatorii noştri de ţărani, iar pe conservatorii… progresivi canadieni nici măcar nu ar fi cazul să-i pomenesc în acelaşi context!), era şi greu să se observe vreo schimbare într-o singură generaţie. Atât străbunicul din EB, cât şi fraţii şi surorile lui din WB îşi umpluseră casa de copilaşi care, la rândul lor, le-au urmat tradiţia în mod conservator, bineînţeles. Astfel, satul vestic începuse să semene tot mai mult a sat – trebuie să recunoaştem că în prima fază, adică vreo două decenii, semănase mai mult a tabără… Obişnuiţi de mici copii să dea cu sapa şi să caute de vite  (ca tot muncitorul agricol), au continuat să exceleze în această demnă îndeletnicire păstrată consecvent (folosesc acest cuvânt pentru a-l evita pe cel de „conservator”, folosit deja de câteva ori…) de-a lungul mileniilor de la descălecarea din copaci…

Acum intervine prima piatră de hotar, bifurcare de drumuri şi destine; cei din WB au început să se închiaburească! După ce au defrişat o pădure, apoi o altă pădure, apoi… şi-au dat seama că ei nu mai sunt la fel ca rudele lor lăsate „dincolo”. De fapt, acum aveau fiecare mai mult pământ decât tot EB pus laolaltă! Aşa că primul gest a noilor închiaburiţi a fost tipic ţăranului român, probabil tot atât de tradiţional („conservator”…) păstrat de-a lungul mileniilor: şi-au negat rudele mai sărace… Bunicul din EB şi-a văzut de propria-i viaţă, împuşcând imparţial ca tot românul, mai întâi pe Aliaţii duşmani şi apoi pe Antanţii duşmani, apoi „dezcălecând” şi el o familie care în final avea să numere vreo 9 membri, în tot acest timp numărând sacii tot mai puţini cu pâine din tindă. („pâine” = „grâu”)

Viaţa a mers înainte, cu voia Domnului, destinele celor două Boiane (Boianuri?) curgând paralel, deşi pe alte planuri. Ambele sate au fost năpădite de alte naţii, mai ales ukrainieni. Închiaburiţii şi-au adăugat trăsătura mai modernă (dar tot atât de tradiţional-conservatoare românească) de „ciocoi”, începând să-şi uite limba şi tradiţiile, devenind tot mai „ukrainiano-canadieni” şi luptându-se cu Marea Criză şi cu seceta. Ţăranii ţărani din est erau şi ei în pragul unei Mari Crize, fără să o ştie: venea Rusul! Aşa că Bunicul, după ce şi-a văzut soţia şi câţiva copii dispărând înainte de vreme, o fată cărată de ruşi în Siberia şi una fugită în Ţara Mare (pe atunci) de frica tăvălugului roşu, s-a aşezat într-o bună zi pe prispă cu o ţigară în gură şi s-a oprit tocmai în locul verde fără întristare…

Acum viaţa satului EB a intrat pe o matcă comună satului vestic: ţăranii au devenit tot mai muncitori agricoli (colhoznici adică, cu salarii) şi au făcut saltul direct spre ciocoizare, fără a se mai opri în stadiul intermediar de „chiabur”. O explicaţie ar fi: lotul infim de pământ familial nu numai că nu se înmulţise, dar dispăruse chiar cu desăvârşire. În plus, rusul se hotărâse să populeze Taigaua cu chiaburi… Iată-l deci pe conservatorul de ţăran român (scuzaţi pleonasmul involuntar) devenind un fel de „ukrainiano-rus”.

Similitudinile continuă: româno-ukrainienii canadieni îşi uită limba (excepţie: toţi ştiu să pronunţe: „Şi faşi?”, deşi nu toţi înţeleg semnificaţia frazei), pe urmă îşi schimbă numele, anglicizându-le, pe urmă îşi lasă biserica; româno-ukrainienii ruşi (ukrainieni, acum) fac absolut la fel, cu o singură excepţie: îşi rusifică numele…. E drept că ştiu mai multe cuvinte româneşti, şi înţeleg semnificaţia frazei „Şi faşi?” Probabil pentru că una dintre cele mai înfloritoare îndeletniciri ale noilor ciocoi nu este cultivarea florilor, după cum s-ar crede, ci contrabanda în fosta Românie Mare, ajunsă între timp la dimensiuni mult mai modeste…

Şi uite aşa, povestea mea se apropie de sfârşit. Fostele sate româneşti Boian sunt tot mai puţin româneşti. Nici nu aveau cum să fie: tradiţionalii lor locuitori au încetat să mai fie conservatori. Şi-au negat lor înşişi mai întâi, apoi celor din jurul lor, că sunt români. Cu timpul lumea i-a crezut, nu mai aveau nimic, nici o trăsătură măcar, tipic românească. Cu rudele mele Arthur, Metro, Neil, Adelaine etc. mă pot înţelege, suntem acum locuitorii aceleiaşi ţări, vorbim aceeaşi limbă. Cu verii mei Boris, Vanea, Natalia, Nikolai aş avea nevoie de un translator să mă înţeleg, dacă o fi să mai vizitez vreodată satul în care s-a născut mama. Nici unii nici ceilalţi nu m-ar înţelege de ce sunt trist când vorbesc despre cele două Boiane (Boianuri?) şi mai ales de ce mă tem că îmi voi pierde şi eu fiinţa de român. Dacă  ar mai şti limba, mi-ar spune: „Şî şi dacî, ăi? Ie mai ghini să uiţi. Ai mai multi avantajî să fii luat di canadiez”. Aşa, mă privesc tâmp şi îmi spun Şi faşi?

Cele două Boianuri (Boiane?) au fost două comunităţi. Au fost legate prin tradiţii, prin limbă, prin artă şi cultură, prin credinţă, prin relaţii familiale şi de muncă. Au avut o vatră! Iar eu mă uit în jur şi nu văd nici măcar acea vatră, iar comunitatea românească este ca şi cum n-ar fi. Cum să nu mă tem, stupid? Chiar sunt mai „multi avantajî” să fiu doar „canadiez”? Acum nu ştiu să răspund la această întrebare. Peste o generaţie o să ştiu răspunsul, dar nu o să mai conteze. O să-l spun celor din jurul meu şi ei îmi vor răspunde, zâmbind tâmp: „Şi faşi?

 

 

Nota Redactorului:

Conferinţa a fost prezentată la festivităţile de comemorare a nu-ştiu-câţi ani de testamentare a „dezcălecării” satului Boian, provincia Alberta, festivităţi la care au participat, pe lângă cei peste 300 de descendenţi români ai primilor descălecători, oficialităţi locale, guvernamentale, ba chiar şi din străinătate. Cu această ocazie s-a observat dificultatea de a găsi un translator care să traducă românului sosit din Boianul Ukrainean, în ruseşte, cuvintele spuse de profesor de pe scena improvizată.

În schimb, oficialii români sosiţi de la Ottawa au apreciat în mod deosebit posibilitatea de a discuta în limba maternă, după ce trebuiseră să asculte conferinţa predată în limba engleză, singura înţeleasă de cei prezenţi, cu „mătuşa Lisbeth”, decana de vârstă a satului românesc. Aceasta i-a întâmpinat, tradiţional, cu pâine şi sare, spunându-le, fericită:Şi faşi?

 

Din vol.  Nick Sava, Fericirea de Dincolo, Editura Tehnopress, Iaşi, 2008

volumul aici: http://pubhtml5.com/paxb/nvya