Nadezhda Mandelstam, Hope Against Hope: A Memoir, Atheneum Publishers, 1970 Nadezhda Mandelstam, Hope Abandoned, Collins, 1974

Osip Mandelstam, Kamen (Stone), 1913 Osip Mandelstam, Tristia, 1922 Osip Mandelstam, 1923 Vtoraia kniga (Second Book) Osip Mandelstam, 1925 Shum vremeni (The Noise Of Time) Prose Osip Mandelstam, 1928 Stikhotvoreniya 1921–1925 (Poems 1921-1925) Osip Mandelstam, 1928 O poesii (On Poetry) Osip Mandelstam, 1928 Egipetskaya marka (The Egyptian Stamp) Osip Mandelstam, 1930 Chetvertaya proza (The Fourth Prose) Osip Mandelstam, 1930-34 Moskovskiye tetradi (Moscow Notebooks) Osip Mandelstam, 1933 Puteshestviye v Armeniyu (Journey to Armenia) Osip Mandelstam, 1933 Razgovor o Dante (Conversation about Dante) Osip Mandelstam, Voronezhskiye tetradi (Voronezh Notebooks), publ. 1980


Hope Abandoned by Nadezhda Mandelstam (1974)






Osip Mandelstam


Osip Mandelstam

Osip Mandelstam ranks among the most significant Russian poets of the twentieth century. He was born in Warsaw, Poland in or around 1891, but soon afterward his family moved to St. Petersburg, Russia. In St. Petersburg, the Jewish Mandelstams—on the strength, according to some critics, of the father’s fine standing as a leather merchant—managed to live relatively free of the anti-Semitic hostilities which were then pervasive. Mandelstam eventually studied at the city’s prestigious Tenishev School, but he failed to distinguish himself. Continuing his education abroad, he attended both the Sorbonne in Paris and the University of Heidelberg in Germany. After returning home Mandelstam—despite his Jewish ancestry and his somewhat unimpressive record at Tenishev—gained acceptance to the University of St. Petersburg, a rather exclusive, and exclusively Christian, institution.

By this time, the early 1910s, Mandelstam had already forsaken his actual studies in favor of writing, and he had begun contributing verse to Apollon, St. Petersburg’s leading literary journal. In 1913 he published his first verse collection, Kamen—translated as Stone, which immediately established him in the upper echelon of Russian poets. During the era when Stone was first published, symbolism was the dominant form of poetic expression among Russian poets. Mandelstam, however, renounced the symbolist style and its metaphysical, even occult aspects. His own poems were direct expressions of thoughts, feelings, and observations. As such, Mandelstam ranked as an Acmeist, which is to say that his poems were acknowledged to be rooted in intuition and a humanist perspective. Appropriately enough, Mandelstam himself described his Acmeist style as “organic.”

Unfortunately for Mandelstam, the 1910s were hardly a prosperous decade for establishing one’s self as a poet in Russia. World War I was no sooner at an end than Russia erupted into revolution. The Bolsheviks, who were themselves divided, assumed control of the country and soon began bending art—and, thus, artists—to propagandist ends. For Mandelstam, who had supported the Bolsheviks, the appropriation of his poetry to a political cause, even one that presumed to advocate the greater good of the common people, proved untenable. Far from applying his poetry to the political ends recommended by Russia’s governing body, Mandelstam persisted in writing poetry that promoted his own humanism, which was at once profound yet personal. Consequently, he soon become the subject of reproach from those artists and intellectuals who had willingly compromised themselves.

In the 1920s, as the Bolsheviks established their communist state of the Soviet Union, it became increasingly difficult for the nonconformist Mandelstam to maintain himself as a poet. He unabashedly refused to yield his art to political aims. Indeed, Mandelstam chose instead to emphasize his autonomy as an artist. In 1922, as the Bolsheviks began to exert increasing control over Russian artists, Mandelstam published Tristia, a collection that implicitly celebrates the individual over the masses and love over comradeship. These poems, far from affirming the ideals of the state, revel in the personal, even the painful. “Come back to me,” writes Mandelstam in an untitled poem (as translated by Clarence Brown and W. S. Merwin in Selected Poems), “I’m frightened without you. / Never had you such power / over me as now. /Everything I desire / appears to me. / I’m not jealous any more. / I’m calling you.” It is clear from the poems in Tristia that in this period of apocalyptic upheaval [Mandelstam’s] main concern is with art, poetry, the word,” observed Nils Ake Nilsson in Scando-Slavica. “The question he puts to himself is: will poetry survive?”
Tristia contributed to Mandelstam’s further alienation from his country’s pro-state artists and intellectuals. Among peers who had willingly compromised their art for the communists, Mandelstam was reviled as a subversive and, thus, a threat to the well-being of the new communist state, which ostensibly emphasized the collective over the individual. Other artists who had adopted the same defiant stance as Mandelstam had already fallen victim to the vindictive communists. Notable among these figures is Nikolay Gumilev, who was generally recognized as the leader of the Acmeist poets. Gumilev—who had been married to Anna Akhmatova, considered by some scholars Russia’s greatest poet of the times—had already been executed by 1921, the year before Tristia first appeared in print.

Mandelstam likewise became the victim of recriminations from the newly empowered communists. He found it increasingly difficult to publish his poems in literary journals and eventually resorted to writing children’s books as a means of supporting himself. But in 1925, despite considerable adversity, Mandelstam published The Noise of Time,a collection of autobiographical accounts. Donald Rayfield, in his introduction to The Eyesight of Wasps: Poems, a collection of Mandelstam’s poems translated by James Greene, described The Noise of Time as “a haunting evocation of the cultural influences . . . on the adolescent [Mandelstam].” Such personal writings, however, probably did little to endear Mandelstam to authorities eager to promote more political works explicitly supportive of the Soviet leadership’s— that is, dictator Joseph Stalin’s—own aims.

In 1928 Mandelstam, despite continued antagonism from state officials, managed to produce three more volumes: The Egyptian Stamp, a surreal novella about the sufferings of a Russian Jew; Poems, another verse collection, one that marked Mandelstam’s continued maturation as a poet; and On Poetry, a collection of critical essays. The Egyptian Stamp, commented Clarence Brown in Slavic and East European Journal, is “the single example of Mandelstam’s narrative prose and one of the few examples of surrealist fiction to be found in all of Russian literature.”

That Mandelstam managed to publish the three works of 1928 has been attributed, at least in part, to the political maneuverings of Nikolay Bukharin, a poetry enthusiast prominent in communist dictator Joseph Stalin’s ruling circle. That same year, Mandelstam was accused of stealing credit after a publication mistakenly listed him as a translator instead of as an editor. With considerable guidance from the state, the press mounted a campaign against Mandelstam. Fearing that such allegations would result in his being banned from publishing, Mandelstam vehemently denied the charges. His actions, however, only served to fuel the press’s activities and the public’s interest. Finally, Bukharin interceded and managed to have Mandelstam and Nadezhda Khazina, Mandelstam’s wife of seven years, sent to Armenia as journalists.

Bukharin’s ploy proved effective in that it removed Mandelstam from the center of controversy. But when Mandelstam returned in 1930, he again became the target of persecution from the communists. The state’s repressive ways with nonconformist poets continued to exact a heavy price: Akhmatova, for instance, chose to withdraw her work from consideration for publication. Another poet, Vladimir Mayakovsky, made a more extreme choice: suicide.

Like fellow poet Boris Pasternak, Mandelstam eventually withdrew from poetry and began expressing himself in prose. He published Journey to Armenia, an account of his experiences there. D. M. Thomas noted in the Times Literary Supplement thatJourney to Armenia is “as allusive and charged with daring metaphor as [Mandelstam’s] poetry.” The volume failed to find favor with the Soviet authorities, who removed its editor from the work force.

After publishing Journey to Armenia, Mandelstam found life at home to be even more trying than before. Although banned from publishing, he continued to write. He returned to poetry, and in his work from this period, the early 1930s, he began to acknowledge the sense that he was, in effect, doomed. In Selected Poems, translators Brown and Merwin provide this translation from “To Anna Akhmatova”: “O ancient headsman’s blocks, keep on loving me! / Players in the garden seem to aim at death, and hit nine-pins. / I walk through my life aiming like that, in my iron shirt / (why not?) and I’ll find an old beheading axe in the woods.”

Mandelstam exacerbated his own demise when he wrote, in 1933, a poem characterizing Stalin as a gleeful killer. Brown and Merwin, in Selected Poems, present a translation of this poem, which concludes: “He rolls the executions on his tongue like berries. / He wishes he could hug them like big friends from home.” After news of this poem reached the Soviet leadership, Mandelstam was arrested. He was tortured both psychologically and physically, and it was assumed that he would eventually be executed. But once again Bukharin managed to intercede, this time having Mandelstam spared and consigned to a village in the Ural Mountains. During this period, Stalin undertook a series of murderous purges that rid the Soviet Union of countless citizens. No one, it seems, was safe. Even prominent party officials were executed.

In exile, Mandelstam lived fearing that the Soviets were not yet done with him. He grew mad from the horrific tortures he had already endured, and he eventually attempted suicide. Through the ministrations of his wife, Mandelstam stabilized sufficiently to continue with his poetry. By this time he was fearless in depicting his hardships and writing of the crazed Stalin. An untitled poem from 1937, as translated by James Greene in The Eyesight of Wasps, reads: “The eyes of the unskilled earth shall shine / And like a ripe thunderstorm Lenin shall burst out, / But on this earth (which shall escape decay) / There to murder life and reason— Stalin.”

After Mandelstam’s exile ended in 1937, he traveled to Moscow, where he had presumed that he still owned a home. The state, however, had seized Mandelstam’s quarters. Throughout the next year, Mandelstam and his wife lived a threadbare existence, and his health deteriorated to the extent that he suffered two heart attacks. During this period, Stalin undertook another series of purges to rid the Soviet Union of what he considered to be undesirable elements. While recuperating at a sanatorium, Mandelstam was once again arrested. This time he disappeared into the maze of Soviet work camps and prisons. In late 1938, the government reported that he had died of heart failure.

In the years since his death, Mandelstam has come to be recognized, particularly in the West, as one of the Russian language’s greatest, and most inspiring, poets, the equal to Akhmatova, Pasternak, and Marina Tsvetaeva. While Mandelstam’s work received little attention in the Soviet Union, particularly during the Cold War, it gained widespread attention in the West, and has been published in many translated collections. These volumes serve to affirm the integrity of Mandelstam’s artistry and his spirit. As Ervin C. Brody wrote in his introduction to Poems from Mandelstam, a collection translated by R. H. Morrison: “No Soviet poet of modern sensibility reflected so intensively as Mandelstam the loss of historical and philosophical self- assurance and the emerging discrepancies between state order and the isolation of individual consciousness. . . . He was chiefly concerned with the preservation of Russia’s cultural and moral heritage, and his best poetry attests to the survival of art and consciousness . . . at a time and place when both seemed to have the flimsiest of chances to stay alive.”




  • Kamen, 1913, translation by Robert Tracy published as Stone, Princeton University Press (Princeton, NJ), 1981.
  • Tristia, 1922, translation by Bruce McClelland published as Tristia, Station Hill (Barrytown, NY), 1987.
  • The Complete Poetry of Osip Emilevich Mandelstam (includes Kamen, Tristia, and Stikhotvoreniya), translated by Burton Raffel and Alla Burago, introduction by Sidney Monas, State University of New York Press (Albany), 1973.
  • Selected Poems, translated by Clarence Brown and W. S. Merwin, Atheneum (New York, NY), 1974.
  • Selected Poems, translated by David McDuff, Farrar, Straus (New York City), 1975.
  • Bernard Meares, editor, Fifty Poems, introduction by Joseph Brodsky, Persea (New York, NY), 1977.
  • Osip Mandelstam: Poems, selected and translated by James Greene, forewords by Nadezhda Mandelstam and Donald Davie, Elek (London), 1980.
  • The Eyesight of Wasps: Poems, translated by Greene, forewords by Nadezhda Mandelstam and Davie, introduction by Donald Rayfield, Ohio State University Press (Columbus), 1989.
  • Poems from Mandelstam, translated by R. H. Morrison, introduction by Ervin C. Brody, Fairleigh Dickinson University Press (Rutherford, NJ), 1990.
  • A Necklace of Bees: Selected Poems, translated by Maria Enzensberger, foreword and afterward by Elaine Feinstein, Menard Press (London), 1992.
  • The Voronezh Notebooks: Poems 1935-1937, translated by Richard and Elizabeth McKane, Bloodaxe (Newcastle Upon Tyne), 1996.

Also author of Stikhotvoreniya (title means “Poems”), 1928. Poems also published in numerous other collections and anthologies. Contributor of poems to periodicals, including Apollon.

Poems published posthumously in translation in numerous periodicals, including Hudson Review, Paris Review, and TriQuarterly.


  • Journey to Armenia, 1933, translation by Sidney Monas (published with George F. Ritchie’s Mandelstam and the Journey), G. F. Ritchie (San Francisco), 1979, translation by Clarence Brown published as Journey to Armenia,Redstone, 1989.
  • The Prose of Osip Mandelstam (includes The Noise of Time and The Egyptian Stamp), translated by Brown, 1965, published as The Noise of Time: The Prose of Osip Mandelstam, North Point Press (San Francisco), 1986.
  • Osip Mandelstam, Selected Essays, translated by Sidney Monas, University of Texas Press (Austin), 1977.
  • Jane Gary Harris, editor, The Complete Critical Prose and Letters, translated by Harris and Constance Link, Ardis (Ann Arbor, MI), 1979, published in England as The Collected Critical Prose and Letters, Collins Harvill (London), 1991.
  • The Moscow Notebooks, translated by Richard McKane and Elizabeth McKane, Bloodaxe, 1991.

Also author of Shum vremeni (autobiographical essays; title means “The Noise of Time”), 1925, Egipetskaaya marka (novella; title means “The Egyptian Stamp”), 1928, and O poezii (criticism), 1928. Work also represented in numerous other collections and anthologies.




  • Brown, Clarence, Mandelstam, Cambridge University Press, 1973.
  • Cavanaugh, Clare, Osip Mandelstam and the Modernist Creation of Tradition, Princeton University Press, 1994.
  • Freidin, Gregory, A Coat of Many Colors: Osip Mandelstam and His Mythologies of Self-Presentation, University of California Press, 1987.
  • Harris, Jane Gary, Osip Mandelstam, Twayne, 1988.
  • Mandelstam, Nadezhda, Hope Abandoned, translated by Max Hayward, Atheneum, 1981.
  • Mandelstam, Nadezhda, Hope against Hope, translated by Max Hayward, Atheneum, 1970.
  • Mandelstam, Osip, The Eyesight of Wasps: Poems, translated by James Greene, forewords by Nadezhda Mandelstam and Donald Davie, introduction by Donald Rayfield, Ohio State University Press (Columbus), 1989.
  • Mandelstam, Osip, Poems from Mandelstam, translated by R. H. Morrison, introduction by Ervin C. Brody, Fairleigh Dickinson University Press (Rutherford, NJ), 1990.
  • Mandelstam, Osip, Selected Poems, translated by Clarence Brown and W. S. Merwin, Atheneum (New York, NY), 1974.
  • Twentieth-Century Literary Criticism, Gale, Volume 2, 1979, Volume 6, 1982.




Mandelstam by Clarence Brown

Osip Mandelstam, who died in 1938 in one of Stalin’s labour camps, is one of the greatest poets of this century. Brown’s 1978 volume is a very full and important book which tells of Mandelstam’s earlier life and gives an introduction to the poetry. Professor Brown tells as much as will probably ever be known about Mandelstam’s early life, his studies, his literary relationships; and recreates in piquant detail the intellectual world of prerevolutionary St Petersburg. Indeed, the criticism of Mandelstam’s three collections of poetry, quoted both in Russian and in translation, manages the seemingly impossible: the reader with no Russian begins to grasp – as though at first hand – how this poetry makes its effects, and he senses its originality and importance and its place in European literature. Professor Brown here presents the first critical study of the life and works.


Mulţumesc Maria!

Conditia antigonica: Monica, Hannah, Nadejda

de Vladimir Tismaneanu1295 afisari | 2 comentarii

Exista personalitati care definesc o epoca si o cultura. Acesta a fost, neindois, cazul Monicai Lovinescu, de la a carei nastere se implinesc 90 de ani. Reflectand la destinul Monicai,, mi-am amintit un cintec al lui Bulat Okudjava intitulat, „Trei surori”. Numele lor—Vera, Nadejda, Liubov. Asadar, Credinta, Speranta, Iubirea. Este vorba de trei dimensiuni ale umanului pe care totalitarismul a incercat sa le aneantizeze. In locul credintei in valorile eterne, a propus ideologia urii de clasa ori de rasa. A absolutizat gelozia sociala si delirul rasist. In locul sperantei ca dimensiune ce ne apropie de transcendenta, a hipostaziat devotamentul pentru Partidul unic si a glorificat sinistrul Führerprinzip. In fine, in locul Dragostei (acelamor mundi despre care Hannah Arendt a scris pagini de o mistuitoare actualitate), totalitarismul, fie el rosu sau brun, a sacralizat violenta ca substrat al actiunii istorice.


Aceste teme sint de fapt obsesiile (folosesc acest concept in sensul de preocupare constanta) Monicai Lovinescu, dar si ale Hannei Arendt si ale Nadejdei Mandelstam. Hannah si Nadejda, alaturi de Jeanne Hersch, au fost poate cele mai importante repere ale reflectiei politice si morale a Monicai Lovinescu. Pe 15 martie1973, la doua decenii de la moartea lui Stalin, Monica Lovinescu se ocupa de lucrarea clasica a Hannei Arendt Originile totalitarismului.[1] Noteaza ca studiul aparut in traducere franceza contine de fapt doar partea a treia din capodopera arendtiana, scrisa cu citva ani inainte de moartea celui care, impreuna cu Hitler, a personificat Raul absolut. Pentru ca, in viziunea Hannei Arendt, impartasita de Monica Lovinescu, Stalin nu a fost un despot de tip traditional, ci un maniac pentru care indeplinirea preceptelor ideologice ale bolsevismului justifica oricite crime, oricite actiuni scelerate. Fireste, odata cu moartea lui Stalin, cele mai monstruoase trasaturi ale sistemului au fost abandonate, dar ele au ramas, fie si prin ramificatii, parte a unei mosteniri pe cit de dureroase, pe atit de traumatica din punct de vedere psihologic. Scrie Monica Lovinescu: „…daca ne referim la principala caracteristica a sistemului totaalitar asa cum se desprinde ea din studiul lui Hannah Arendt, si anume nazuinta de a schimba radical natura umana prin tripla ucidere a persoanei morale, a persoanei juridice si a individualitatii—rezultatul ultim al acestei triple crime, cu si fara cadavru, urmind sa fie ciinele de tip pavlovian, si daca mai constatam ca locul ideal al unei astfel de transformari, lagarul de concentrare, s-a farimitat ca institutie de prima importanta in sistemul comunist … atunci nu putem sa nu dam dreptate lui Hannah Arendt: totalitarismul ca masina de fabricat absurdul, ca demenţa in stare pura a disparut de pe scena istoriei.  Insa ramasitele lui dainuie nu numai in forma lagarelor si spitalelor psihiatrice din Uniunea Sovietica, dar si in aspecte mai putin controlabile si aparent, dar numai aparent, mai putin grave”.[2]

Am mai spus-o si nu ezit sa o repet aici: in eseurile Monicai Lovinescu regasim acele teme, ipoteze si analize pe care s-a putut/se poate fonda o gindire romaneasca apta sa explice fenomenul totalitar, inclusiv experimentul „socialismului dinastic”.  Descinsa din traditia moralismului camusian, dar si din aceea a filosofiei critice a istoriei ilustrata de Raymond Aron, Monica Lovinescu ofera dezvoltari de o remarcabila adincime conceptuala ale perspectivei arendtiene. Tezele Hannei sint interpretate dialogic in reflectiile Monicai. Observa ea ca in Romania lui Ceausescu, chiar in absenta lagarelor de concentrare,  persista doua din trasaturuile fundamentale ale totalitarismului: uitarea fortata si crearea unui climat de irealitate. Amindoua vor continua sa faca ravagii si dupa 1989 cind fostii propagandisti, experti in impostura, vor afisa mastile unui democratism specios. Stalinismul, ca si nazismul (pe care de altfel l-a precedat intru diabolice experimente) inseamna anihilarea irevocabila a demnitatii; „Victima nu numai ca urma sa fie distrusa psihic, dar si amintirea ei trebuia sa dispara. Tarile cu adevarat totalitare nu-si pot oferi luxul cimitirului si al memoriei. In ideal, un om inghitit de un lagar de concentrare sau de o inchisoare de tip totalitar, nu numai ca dispare, dar n-a existat niciodata.”[3]


Mnemofobia a fost inerenta acestor sisteme.A culminat in mnemocid.  Ceea ce a si facut gesturile celor care au refuzat sa uite atit de semnificativ-subversive. O Anna Ahmatova care poarta in memorie poemul Requiem, scris in 1937, anul de virf al Marii Terori, o Nadejda Mandelştam care devine depozitara (legatara) scrierilor sotului ei, poetul prigonit si asasinat pentru ca a indraznit sa scrie in 1934 citeva versuri ironice (devastatoare, e drept) la adresa „montagnardului de la Kremlin” sint dovezile supreme ale faptului ca bocancul totalitar nu poare strivi mereu reinnoita ispita a libertatii.[4]  Tot astfel, impotriva celor care au sutinut si sustin ca excesul de amintire ar putea cumva dauna unui suspect echilibru al unei societati  fara framintari si remuscari, deci una  a nesimtirii, Monica Lovinescu scria: „…numai memoria e insare sa redea unei societati peste care a domnit totalitarismul o respiratie normal ori cvasinormala. A scrie despre ce s-a intimplat in societatea totalitara din Romania de-a lungul stalinismului nu corespunde dorintei de a redeschide rani ce altfel s-ar cicatriza singure, ci e unica metoda de a trece cu adevarat pragul daca nu spre un tip de societate libera, cel putin spre una de tip dictatorial. …Slujindu-se de cuvint, scriitorii nu pot sa nu sufere cei dintii de dedublarea lui. Pentru ei, dainuirea sistemului totalitar, chiar atenuat in aspectele lui cele mai agresive, poate agrava schizofrenia ce amninta inca—la 20 de ani de la moartea lui Stalin—intregul corp social”[5]. Diagnostic implacabil al unei maladii ce avea sa ia forme paroxistice in anii urmatori.


In aprile 1975, Monica Lovinescu raspunde celor care se angajau in cronici encomiastice la adresa romanului Delirul de Marin Preda, proclamat drept cronica a „celei mai negre perioade din istoria Romaniei” intrebind: „Criticul acesta n-a trait in tara in tot timpul stalinismului?” Si, mai departe, citeaza din din Nadejda Mandelştam,  cea care a dat poate cea mai sfisietoare radiografie a sistemului totalitar in faza transei staliniste, a deplinei disolutii a umanitatii.  Totalitarismul a fost barbaria organizata pe baza de ideologie, omorul in masa drapat in vestmintele filantropiei universale: „Trebuie sa fi trait viata noastra pentru a intelege acest adevar: atita vreme cit mai gasesti cadavre pe strazi si pe drumuri, viata mai este posibila.  Atita vreme cit o femeie mai poate sa-si caute barbatul pe strazile orasului său, viata mai pastreaza ceva omenesc. Dar o data ce aceasta femeie e nevoita sa mearga la lucru, sa-si puna rosu pe buze (adica sa-si ascunda durerea pentru a nu fi remarcata), viata nu mai este cu putinta”[6]  Ramine atunci sinuciderea, gestul disperarii finale, al repudierii unei lumi in care s-a depasit orice prag al unui absurd cu care putem stabili un efemer armistitiu. Scria Nadejda Mandelştam: ‚Sint uluita ce greu le este oamenilor sa paseasca peste acest prag fatal. In interdictia crestina a sinuciderii exista ceva absolut asemanator cu firea omului, caci el nu recurge la acest pas, desi viata este mult mai cumplita decit moartea, cum ne-a dovedit-o epoca noastra.  Si pe mine, cind am ramas singura, m-a sustinut mereu fraza lui O.M. (Osip Mandelştam—V.T.): ‚De ce crezi tu ca trebuie sa fii fericita?’, si cuvintele protopopului Avvacum: ‚Cit mai avem de mers, protopopule?’ l-a intrebat sotia, ajunsa la capatul puterilor. ‚Pin’la mormint, preoteasa’, i-a raspuns sotul, iar ea s-a ridicat si a pornit  mai departe . Daca insemnarile mele se vor pastra, oamenii, citindu-le, ar putea crede ca le-a scris un om bolnav… Fiiindca ei vor uita tot si nu vor crede nici o marturie. (…) De curind am citit observatia rationala a cuiva: ‚Se zice ca acolo TOATA LUMEA se temea.  Este imposibil sa se teama toata lumea” unii se temeau, altii nu…’Inteligent si logic, n-am ce zice, dar viata noastra nu era nici pe departe atit de logica”.[7]


In Nadejda Mandelştam, Monica Lovinescu a salutat un martor si un scriitor comparabil cu Soljeniţîn. Intr-o lume in care lacrimile sint interzise, iar jelirea celor disparuti este considerata un atentat la adresa „securitatii statului”, Monica, fiica pe veci marcata de cumplitul destin al propriei mame, ucisa in Gulagul romanesc, se regaseste in cuvintele deznadajduite ale Nadejdei: „Sint o vaduva care nu si-a inmormintat sotul, si-mi indeplinesc astfel datoria fata de un mort cu un numar matricol la picior, gindindu-ma la el si plingindu-l, dar fara lacrimi, deoarece apartinem generatiei ce nu cunoaste lacrimile. Ma astept in orice clipa sa mi se confiste notele.  NU le voi da de bunavoie. Ele nu vor putea fi luate decit o data cu mine.  Daca acest lucru se va intimpla, voi inceta s-o invidez pe Antigona”.[8]  Antigonele urgiei totalitare au trebuit sa-si poarte doliul in clandestinitate, pe furis, victime carora li s-a confiscat dreptul de a exista ca individualitati reale, osindite sa supravietuiasca in desertul masificarii si al complicitatilor sordide: „Si aici Nadejda Mandelştam se intilneste—tot fara s-o fi citit, foarte probabil—cu Hannah Arendt, care definea sistemul totalitar prin atomizarea societatii gratie denuntului devenit sistem de guvernamint si arestarii inocentilor.”[9] Mi-as fi dorit enorm sa pot sta de vorba cu Monica si cu Virgil despre filmul Margaretei von Trotta consacrat Hannei Arendt.Sa incercam sa raspundem impreuna la interogatiile despre radicalitatea si banalitatea Raului intr-un veac absurd, demonic, dominat de hubris utopic. Mi-o pot imagina pe Monica aprinzandu-si a nu stiu cata tigara (asemeni Hannei) si meditand cu voce tare despre ielele ideologice fara de care teroarea absoluta nu ar fi fost posibila…


(Versiune actualizata a primei parti dintr-un serial cu acelasi titlu aparut in 2008 in exceptionala revista „Idei in dialog” condusa de H.-R. Patapievici).

[1] Hannah Arendt, The Origins of Totalitarianism, new edition with added prefaces (San Diego: Harcourt Brace Jovanovich, 1973). Trad. rom. de Ion Dur si  Mircea Ivanescu, editia a II-a,  Humanitas, 2006.

[2] Monica Lovinescu, Seismograme/Unde scurte II (Bucuresti: Humanitas, 1993), p. 59; a se vedea Jurnal esential, editat de Cristina Cioaba la Humanitas, in 2010, cu o prefata de IoanaParvulescu.

[3] idem, p. 60

[4] see György Dalos, The Guest from Afar: Anna Akhmatova and Isaiah Berlin (New York: Farrar Straus and Giroux, 1998); Martin Malia, The Soviet Tragedy: A History of Socialism in Russia (New York: Free Press, 1994), pp.227 si  340. Poemul lui Mandelştam este motto al esentialului capitol “Purge and Consolidation. 1935-1939”.

[5]  Monica Lovinescu, Seismograme, op. cit., pp. 60-61

[6] ibidem, p. 124

[7] Nadejda Mandelştam, Fara speranta (Iasi: Polirom,2003)), trad. Nicolae Iliescu,  pp. 78-79.

[8] Seismograme, op. cit, p. 127

[9] ibidem, p. 128 Pe tema denuntului ca ingredient indispensabil al totalitarismului, recomand cartea lui Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnator, Humanitas 2013.

Mandelştam : Poetul şi tiranul.

“ Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormânt/ când vorbim, nu se aude nici măcar un cuvânt./ iar când vorbele par să se închege puţin, /Pomenesc de plăieşul urcat in Kremlin. / Are degete groase şi grele, / Sunt cuvintele lui de ghiulele. / Râd gândacii mustăţilor strâmbe/ Şi –i lucesc a năpastă carâmbii. “ ( traducere de Emil Iordache).

La finele lui 1938, după cea din urmă arestare şi condamnare a sa, Osip Mandelştam ( O. M. ) dispare fără urmă, într-un lagăr de muncă din Extremul Orient sovietic. După patru ani de chinuri, exil, detenţie şi mendicitate, calvarul poetului se încheia, iar răzbunarea tiranului era completă. Memoriile Nadejdei Mandelştam , “ Fără speranţă”, ( tradusă în româneşte de Nicolae Iliescu la editura Polirom, în 2003, cu o postfaţă de Livia Cotorcea) se nasc din această luptă de a păstra amintirea poetului, atunci când istoria oficială a decis să îl scoată din rândurile celor vii, ca şi din rândurile celor morţi.

Care poate fi destinul unui artist nesupus în cea mai bună dintre lumile comuniste, stalinismul? Scrisă cu sobrietatea tragică ce evocă finalul din cehovianul “ Salon numărul 6”, depoziţia soţiei poetului este unul dintre textele ce poate oferi un răspuns la această întrebare doar ( aparent ) inocentă. Cu fiecare scenă ce se acumulează, cu fiecare moment pe care îl consemnează, Nadejda Mandelştam închipuie o pagină din cronica traversării infernului în care O. M şi soţia lui sunt plasaţi de puterea sovietică.

Stat al muncitorilor şi ţăranilor, emancipat de exploatare şi patrie a umanismului stalinist, Uniunea Sovietică oferă scriitorilor o alegere binară: între acomodare şi exterminare, linia de despărţire este clară şi lipsită de ambiguitate. Deviant intelectual, “reacţionar” şi “cosmopolit”, O. M. este unul dintre cei care ipostaziază valorile pe care regimul stalinist le detestă. O epigramă dedicată tiranului este transcrisă de informatori şi transmisă autorităţilor. Este ca şi cum sentinţa de condamnare la moarte ar fi pronunţată- doar executarea ei este amânată până la momentul oportun.

Generozitatea stalinistă este impresionantă- exilatul de la Voronej şi soţia sa beneficiază de libertatea, constituţională, de a crăpa de foame şi de a-şi trăi viaţa la marginea unei societăţi care îi refuză şi îi stigmatizează. Exilul comunist este cu mult mai aspru şi traumatic decât cel încercat de opozanţii ţarismului.De această dată, solidaritatea a dispărut din sânul comunităţii obsedate de frică şi sfâşiate de delaţiune. “Cerşetoria” pe la prieteni şi pachetele trimise de rude sunt unica resursă pe care un om mort între vii precum Mandelştam se poate baza. O dată ce ai intrat în rândurile confreriei purtătorilor de stigmat, singurătatea din jurul tău apare ca insuportabilă. Vizitatorii, atâţia câţi mai sunt, sunt emisarii şi informatorii poliţiei politice. Simpla asociere cu un duşman al poporului te poate transforma ,la rândul tău, în duşman al poporului.

Cititor pasionat şi comentator al lui Dante, i-a fost dat lui O. M să coboare până în adâncul unui infern organizat birocratic. Poezia din exilul de la Voronej se scrie în acest spaţiu dominat de frică şi de sărăcie, ca o tentativă de a transcrie sunetele şi rândurile care îl bântuie pe artist. În jurul lui Mandelştam, Uniunea Sovietică este aspirată în vârterjul terorii. Epoca proceselor-spectacol se apropie, iar unul dintre puţinii ocrotitori ai poetului, Buharin, este victima ideală în acest proces dialectic de lichidare al inamicilor revoluţiei. Tiranul este omniprezent şi voinţa lui este înzestrată cu puterea de a dispune de viaţa şi de moartea supuşilor săi. Conversaţia telefonică cu Stalin este impenetrabilă şi ambiguă asemeni unei întâlniri cu divinitatea-întreruptă, discuţia dintre Boris Pasternak şi tiran se poartă în jurul sorţii ce îi este rezervată lui Mandelştam. Ca şi Mihail Bulgakov, Pasternak rămâne cu un gust al neliniştii şi al aşteptării. Când se va mai auzi, din nou, la capătul firului sunetul destinului?

Poetul nedomesticit nu are loc în societatea sovietică, acolo unde planificarea serveşte ca îndreptar şi în munca scriitorilor. Conformismul este recompensat cu intrarea celor drepţi şi corecţi ideologic în paradisul pe care partidul îl gestionează, înţelept. Vizita soţilor Mandelştam în minunatul bloc al scriitorilor din Moscova, acolo unde oamenii de bună credinţă se bucură de binefacerile frigiderului şi ale onorariilor substanţiale, este poarta deschisă ce permite înţelegerea mecanismului de suprimare al libertăţii intelectuale: un dozaj, fin, de teroare şi cooptare materială şi simbolică. Respectabilitatea apartamentului personal poate fi câştigată doar dacă viziunea asupra lumii şi revoluţiei este cea justă.
Traseul dantesc al lui O. M. îl poartă în pântecul unei Rusii provinciale asediate de sărăcie şi contaminate de morbul fricii. Deschiaburirea este denumirea oficială pentru procesul de exterminare al unui întreg segment social redus la pasta informă a foametei şi rătăcirii. Ţăranul sovietic deschiaburit este un animal hăituit, plasat pe un peron de gară şi închis apoi în vagoanele de marfă. Mersul omenirii în Uniunea Sovietică, în timpurile terorii, nu se mai supune decât regulii implacabile a dispariţiei şi morţii. Oricine poate fi arestat, oricine poate fi trimis pe un drum fără de întoarcere.

În acest cosmos ordonat de geniul stalinist, ascensiunea socială înseamnă, în cele mai multe dintre cazuri, ocuparea poziţiei pe care victimele o lasă liberă, o dată cu arestarea / executarea lor. Niciodată discutată deschis, evocată doar esopic, mobilitatea indusă de teroare face să se nască o ordine umană ce încurajează tăcerea şi complicitatea. Ostilitatea din anii destalinizării hruşcioviste este alimentată de acest sentiment difuz al vinovăţiei şi invidiei disperate. Dar unde va fi loc în patria muncitorilor şi ţăranilor pentru armata de umbre pe cale de a se întoarce din lumea de dincolo? Oare nu îi vor confrunta aceste spectre pe cei vii cu simpla lor prezenţă mută?
Singurătatea Nadejdei Mandelştam în deceniile de după asasinarea poetului este reflexul acestei conduite modelate de tiranie. În mijlocul trădărilor, al laşităţilor sau al tăcerii, Nadejda Mandelştam sau Anna Ahmatova rămân fidele unui imperativ al memoriei şi solidarităţii ce tulbură pacea demonică a societăţii sovietice. Vocaţia de martor este, sub Hruşciov şi Brejnev, la fel de subversivă precum cea de victimă. Istoria pe care o scrie Nadejda Mandelştam se împotriveşte nu doar uitării partinice, dar şi complicităţii colective. Strigătul mut al victimelor capătă voce, o dată cu paginile din “ Fără speranţă”. Alternativa la barbarie şi laşitate este însăşi speranţa împotriva oricărei speranţe.