In 1984 eram eleva de liceu si am trimis o proza la posta redactiei la SLAST, proza care s-a publicat, asa l-am cunoscut pe Alex Stefanescu si am devenit ulterior in timpul studentiei colaborator al revistei literare mai sus mentionate. Faceam medicina pe atunci, ulterior am si profesat-o si toata apropierea mea de literatura era cumva ghidata de atitudinea tatalui meu care imi repeta obsesiv: ” tu nu trebuie sa traiesti din scris, tu nu poti scrie la comanda. La ce caracter ai, tu trebuie sa ramai libera, pentru ca altfel nu ai sa rezisti!”
Am ramas libera si am rezistat, sau cel putin asa imi place sa cred. Cu exceptia unei scurte perioade din viata mea, intre 1992-1994, cand am fost ziarista si realizator de emisiune radio, nu am trait din scris, ceea ce, acum in 2015 realizez, a fost un lux, pentru ca am scris numai ce am vrut si numai cand am vrut eu. Pretul pe care l-am platit a fost destul de mare. Nu am primit niciodata un premiu cu adevarat important de poezie, nu am fost niciodata invitata la un festival de poezie, si nu le voi numi aici, nu am facut parte din selectii oficiale sau din gasti literare si, cu putine exceptii, nu am fost invitata nicaieri. La inceput am regretat, apoi am incercat sa inteleg si am sfarsit prin a accepta cu seninatate. Emailul meu privat e plin de mesaje de la oameni care ma apreciaza dar nu o vor spune niciodata public, eu stiu deja asta si stiu si ei. Daca as putea sa public vreodata emailurile private intr-un volum de critica ar fi un volum….remarcabil, dar el nu va exista ! Voi fi o poeta semnificativa a emailurilor private!

Acum cativa ani am stat la o masa langa un important editor roman care imi spunea ca sunt o mare poeta. Atunci am remarcat cumva amar :pai ce mare poeta sunt eu ca nu am luat niciodata un premiu important. Domnul cu pricina s-a intors spre mine cu o mirare sincera: pai l-ati cerut? Ati spus cuiva ca vreti vreun premiu? Am ramas masca, asa ca el a adaugat: de unde vreti sa se stie ca vi-l doriti. E adevarat , nu avea nimeni de unde sa stie, asa ca asta a fost tot. Am realizat ca eu nu pot cere nimanui nimic cu mana intinsa indiferent daca e vorba de un premiu, o cronica sau o rezidenta literara si ca nu o sa o fac niciodata. Daca voi obtine un lucru printr-un aranjament , lucrul acela nu mai are nicio valoare pentru mine, e un lucru trist ca tandretea unui prostituate cu care discuti tariful din start. Toate evenimentele literare pe care le-am facut au fost facute de oameni de mare suflet care au crezut in mine si de aceea au si fost autentice. Pana la urma, singurul lucru pe care mi l-am dorit a fost sa imi fac meseria de psihoterapeut din care sa traiesc zi de zi si sa public cat mai multe carti care sa fie citite de oamenii de pe strada, de oamenii din viata mea, de oameni adevarati care iubesc literatura pentru frumusetea ei. Norocul meu este ca am intalnit genul asta de oameni peste tot in tara asta.

La inceputul acestui an am semnat o scrisoare de protest pentru ca nu mai suportam. Am semnat-o fara sa risc prea mult, pentru ca eu voi trai in continuare din munca mea, care nu are legatura cu literatura si cartile mele, cele care au aparut sau vor aparea, vor fi in continuare citite de oameni. Spun asta pentru ca pe acea lista erau oameni care riscau enorm, isi riscau painea zilnica din putinii bani primiti de la Uniunea Scriitorilor, dar care au semnat. Eu am semnat acea scrisoare din disperare si sila, din dorinta ca macar acum sa apara public adevarul, am semnat pentru ca am obosit sa vad cum o mana de oameni distrug literatura acestei tari cu buna stiinta pentru ca se cred de neatins. Nu ma pricep la economie si poate pot sa fac prea putin pentru Rosia Montana, dar la cultura ma pricep si pot sa va spun ca ce se intampla acum la USR distruge orice idee de valoare nationala, distruge generatii care care se vor naste indiferente si pline de confuzie in ceea ce priveste limba lor materna si cultura lor

Reactiile la ceea ce am facut eu au fost diverse. Au disparut din anturajul meu unii dintre oamenii in care credeam, iar altii s-au comportat lamentabil pentru ca m-au acuzat ca pledez sa inlocuiesc actuala gasca din USR cu alte gasti, ceea ce nu era adevarat. Foarte putini au inteles ca ma aflam in pozitia de a spune adevarul si l-am spus! Fara sa clipesc si fara sa imi para rau! Cu asumare.

Domnul Andrei Plesu a facut o mentiune indirecta la mine – ca sunt autor Humanitas, mi s-a recunoscut valoarea si, ca urmare, de ce ar trebui sa ma plang, nu ar trebui sa fiu frustrata. Da, domnule Plesu, tocmai pentru ca nu sunt frustrata, si tocmai pentru ca nu am a ma plange ar trebui sa luati in considerare ce am spus atunci. Imi pare rau ca nu ati inteles ca spuneam in mod dezinteresat adevarul…

Au fost mai multe represalii, dar cel mai josnic atac a venit insa acum, in ultimul numar al Romaniei Literare, in care, cel ce m-a descoperit ca eleva de liceu in 1984, a hotarat sa ma desfiinteze ca poeta dupa aproape trei decenii de cronici laudative. Nu ma asteptam la asta din doua motive. Nu ma asteptam pentru ca nu i-am pronuntat niciodata numele si nu l-am atacat din minima decenta si moralitate a faptului ca el m-a descoperit si nu ma asteptam, pentru ca este pentru prima data cand sunt amenintata public, e adevarat, facand o referire directa la Andrei Serban.

„P.S. La spectacolul de teatru evocat la începutul acestui articol, eu n-am intrat în jocul propus spectatorilor la intrarea în sală. M-am smuls din strânsoarea actorului care mă ducea cu forţa într-o direcţie necunoscută şi l-am ameninţat că dacă mă mai agresează o să regrete.”

Eu am stat pana la capat la spectacolul dvs, domnule Andrei Serban, si mi s-a parut si viu, si inedit, si de necontestat ca forma de teatru si daca tot trebuie sa ma ameninte un critic literar pe lumea asta ca o sa regret , desi e prima amenintare pe care o primesc public vreodata, ma bucur ca o primesc plecand de la o piesa de teatru pusa in scena de dvs. Pana la urma arta va trai si atunci cand cei care scriu despre ea vor fi de mult timp in mormant!

http://www.romlit.ro/poeta_i_pickhammer-ul

Noul val:
Poeta şi pickhammer-ul de Alex. Ştefănescu

Anca Mizumschi, În moalele cerului,
Timişoara, Ed. Brumar, (ilustraţie copertă: Florin Stoiciu), 2012, 68 pag.

La un spectacol de teatru pus în scenă de Andrei Şerban, actorii îi întâmpinau pe spectatori la intrarea în sală, îi apucau de mâneci şi îi conduceau cu forţa la alte locuri decât cele menţionate pe bilete.

Intenţia era de a-i smulge din confortul obişnuinţelor lor şi de a-i face mai receptivi la spectacol.

Într-un mod similar procedează Anca Mizumschi în volumul de versuri În moalele cerului (în treacăt fie spus, a devenit mecanic-previzibilă această construire a titlurilor pe câte un joc de cuvinte, după Anca lui Noe şi Versouri). Ea îşi bruschează cititorii, ca şi cum ar vrea să-i trezească. Nu dispune, pentru cucerirea lor, de un flaut fermecat, ci de un pickhammer.

Aproape fiecare poem începe cu versuri de o expresivitate violentă. Iată ca exemplu poemul Comerţul cu răni:

„Singurul lucru pe care îl aveam erau rănile./ Stăteau agăţate de noi ca nişte globuri de Crăciun strălucitoare/ pe dinafară şi de câte ori răsărea soarele le puneam în lumină/ să le vadă şi ceilalţi.”

Din nefericire, după acest prim şoc, urmează o argumentaţie poetică verbioasă sau, dimpotrivă, eliptică şi ininteligibilă. Este ca şi cum poeta însăşi ar fi ameţită de forţa loviturii de la început şi n-ar mai găsi o continuare.

Poemul din care am citat se dezvoltă dezamăgitor prin adăugarea de noi şi noi precizări la metafora iniţială, ceea ce distruge caracterul fulgurant al metaforei şi o transformă într-o alegorie tărăgănată şi plictisitoare (aşa cum se întâmplă în poeziile mai puţin inspirate ale lui Marin Sorescu):

„Fiecare casă avea rana ei principală/ şi o mulţime de răni mai mici, pe care urcai ca pe nişte scăriţe/ atunci când voiai să ajungi la alte generaţii. Era simplu,/ în fiecare duminică dimineaţa mergeam la biserică şi apoi la târg/ unde încercam să ne punem în valoare. Rănile din sud/ se întâlneau cu cele din est şi oricine avea ceva de oferit şi ceva de vândut” etc.

Iată şi alte exemple. Poemul La rând începe spectaculos cu propoziţia. „Lumina se aducea în vagoane de marfă” (mai clar ar fi fost cu vagoane de marfă, ca să nu se înţeleagă că vagoanele erau destinaţia luminii şi nu un mijloc de transport). Apoi, textul se diluează prin descrierea inutilă a cozilor care se formau în gări şi trecerea la o reprezentare sofisticată a distribuirii luminii ca o împărţire a amintirii luminii etc. „Nimeni nu mai ştia unde a fost prima gară”, declamă în cele din urmă poeta, dramatic, făcându-ne să ne întrebăm de ce ar fi trebuit să se ştie unde a fost prima gară.

Schema poemului Sărbători de familie este aproximativ aceeaşi. Întâi, două versuri care impresionează puternic:

„La fiecare sărbătoare bunicii făceau întâi o groapă în pământ/ unde încăpeam toţi ca într-un uter, un fel de autobuz de familie.”

Era bine dacă autoarea se decidea: uter sau autobuz de familie, ca să nu deruteze. Dar, oricum, versurile au ecou în conştiinţa noastră. Ceea ce urmează strică însă totul prin verbiaj şi prolixitate:

„Mergeam la toate petrecerile, nimeni nu era cu adevărat singur,/ până când anul morţii a dispărut, şi nimeni nu a mai ciocnit cu nimeni,/ nimeni nu s-a mai întâlnit cu adevărat” etc.

Un ultim exemplu. Poemul Mariana începe cu versuri de o stranie originalitate:

„Tot ce va rămâne din mine va fi o pulbere fină de oase/ aşezată pe mobilă ca un praf, în care vei scrie cu degetul/ te-am iubit, mariano”.

Restul putea să lipsească:

„…gândindu-te/ cum să transformi imaginea asta/ într-o sirenă tatuată pe braţ/ goală puşcă sub tricoul tău şi adormită” etc.

Nicio poezie din carte nu este integral bine scrisă. Tot ce are de spus poeta spune pe nerăsuflate în primele versuri, apoi, epuizată, compune fraze nerelevante, dintr-un fel de conştiinciozitate formală, ca să nu rămână poezia prea scurtă.

Acest neprofesionalism este, probabil, preţul plătit de Anca Mizumschi pentru infidelitatea ei faţă de literatură, pe care a abandonat-o de câteva ori de-a lungul vieţii în favoarea unor activităţi mai puţin eterice. Regret că s-a întâmplat aşa, pentru că am remarcat-o încă de pe vremea când era elevă de liceu (la începutul anilor ’80) şi i-am publicat (proză!) în SLAST. Mizam pe talentul ei, care era evident. Ceva din vestigiile acestui talent, necultivat şi neexersat, le regăsim în volumul În moalele cerului. Pe linia Mariana Marin, Angela Marinescu, Marta Petreu, Anca Mizumschi scrie (încearcă să scrie) o poezie gravă, rechizitorială, care nu îl încântă pe cititor, ci îl bruschează pentru a-l face să se trezească dintr-o presupusă somnolenţă.

P.S. La spectacolul de teatru evocat la începutul acestui articol, eu n-am intrat în jocul propus spectatorilor la intrarea în sală. M-am smuls din strânsoarea actorului care mă ducea cu forţa într-o direcţie necunoscută şi l-am ameninţat că dacă mă mai agresează o să regrete.