borges

Jorge Luis Borges, personalitate greu de afiliat unei anume familii de spirite, rămâne unul dintre scriitorii marcanţi ai secolului al-XX-lea. Personalitatea sa culturală s-a sedimentat prin asocierea a zeci de spirite de prima mână aparent fără vreo apropiere spirituală: de la Platon şi Plotin până la Berkeley, Hume, Schopenhauer şi Nietzsche; de la Poe, Valery, Wilde până la Leon Bloy; de la Mallarme, Prost , James Joyce până la Kafka şi Robert Musil, de la Jules Verne până la Saint John Perse, de la Lugones, Quevedo până la Rafael Gutierez. Şi lista e lungă putând să alăturăm pe gânditorii gnostici şi ezoterici, pe comentatorii musulmani ai lui Aristotel, pe marii erzarhi ai Evului Mediu. Dar, toată această selectă adunare ce şi-a dat întâlnire în spiritul enciclopedic al lui Borges, nu împietează absolut deloc asupra originalităţii şi unicităţii sale.
 S-a născut în ziua de 24 august 1899  la Buenos Aires. „Am început să scriu la şase sau şapte ani, îşi aminteşte în al său Essai d’autobiographie. Încercam să imit autorii clasici ai limbii spaniole, ca bunăoară Cervantes. Am scris într-o engleză deplorabilă un soi de manual de mitologie clasică, fără îndoială un plagiat după Lempriere.
În 1919, după ce tatăl său, aproape orb, ieşise la pensie, pleacă cu familia într-o călătorie prin Europa şi se stabilesc la Geneva. Aici îi descoperă pe Carlyle, Flaubert, Chesterton, Voltaire, Heine, Schopenhauer. Doi ani mai târziu îl întâlnim în Spania. „Dar, deşi spaniola era limba noastră şi sângele nostru spaniol şi portughez, familia mea nu s-a gândit nici o clipă că acest voiaj în Spania ar fi putut să însemne o întoarcere la patria mumă după o absenţă de aproape trei secole”, consemnează autorul în aceeaşi autobiografie.  Aici va participa la mişcarea avangardistă numită Ultraism, etapă deosebit de importantă în evoluţia sa ca scriitor, unde, printre alţii, îl cunoaşte pe Ortega y Gasset. În 1921 se întoarce la Buenos Aires pentru ca 2 ani mai târziu să facă o nouă călătorie în Europa. Publică volumul Fervoarea Buenos Aires -ului. Legat de începuturile sale literare Borges spune:” În ceea ce priveşte lirica, tendinţa ultraistă, pe care eu am făcut-o cunoscută şi ale cărei teorii le-am susţinut în repetate rânduri, mă face să fraternizez cu un întreg grup de poeţi. Cât despre proză, sunt mai solitar. Îmi mărturisesc preferinţa pentru sintaxa clasică şi frazele complexe: turnuri vechi pe care puţini le respectă, în ciuda riguroasei lor splendori.”
În 1925 publică primul volum de eseuri intitulat Căutări, cu reflecţii despre Quevedo, Joyce, Berkeley etc. Anul 1937 este semnificativ pentru biografia cărturarului deoarece obţine mult visatul post de bibliotecar la Biblioteca Municipală într-un cartier sărac al Buenos Aires-ului. Un an mai târziu suferă un grav accident care-i va provoca orbirea progresivă. Venirea lui Peron la putere îl lasă fără slujba de la bibliotecă. Anul 1959 este anul intrării definitive a poetului în umbrele întunericului. Între timp Operele Complete ajunseseră la vol 9. Orbirea completă nu-l împiedică să scrie, să călătorească şi să ţină în continuare conferinţe publice.
În anul 1977 apare o ediţie de mare tiraj  cu Şapte convorbiri cu Jorge Luis Borges.Anul 1979 îl găseşte în plină glorie literară vorbindu-se tot mai mult de Premiul Nobel. Se stinge din viaţă în anul 1986 într-un sanatoriu în Elveţia, lăsând în urma sa o operă de valoare inegalabilă. „A-l cita pe Borges devine o deprindere intelectuală a timpului nostru, un fel de tur de forţă al inteligenţei contemporane”, spune Andrei Ionescu în prefaţa vol Opere I editat la Univers.
Mitul cel mai semnificativ care impregnează întreaga operă borgesiană este cel aloglinzilor. În interviul luat în 1980 de Alberto Coffa Borges spune: „Am trăit mereu cu teama de oglinzi. Când eram mic, aveam o casă îngrozitoare . În camera mea erau trei oglinzi imense…Am trăit mereu cu teama lor, însă, copil fiind nu îndrăzneam să spun nimic.”
Ficţiunea Tlon, Uqbar, Orbis tertius consacră genul fantasticului metafizic şi este reprezentativă pentru profesia de credinţă idealistă  a lui Borges în care lumea este văzută ca o bibliotecă, iar Universul însuşi este o carte.
„Datorez descoperirea Uqbar-ului conjuncţiei dintre o oglindă şi o enciclopedie. Oglinda neliniştea adâncul unui coridor dintr-o casă de pe strada Gaona, din Ramos Mejia; enciclopedia poartă înşelătorul titlu de The Anglo-American Cyclopaedia( New York , 1917) ,fiind o retipărire literară , destul de neîndemânatică, după Encyclopedia Britannica, din 1902…Am descoperit atunci( la miezul nopţii o astfel de descoperire este inevitabilă) că oglinzile au ceva monstruos. Bioy Casares şi-a amintit că unul din ereticii din Uqbardeclarase că oglinzile şi împreunarea trupurilor sunt abominabile pentru că multiplică numărul oamenilor.Am vrut să aflu originea acestei memorabile sentinţe şi mi-a răspuns că ea se află trecută în articolul despre Uqbar din The Anglo- American Cyclopaedia”
              
 Uqbar este o ţară imaginară din Asia Mică inventată de o societate secretă, constituită după modelul celebrei Rosa Cruz, care a jurat să rivalizeze cu un Dumnezeu pe care-l neagă. Savanţii şi artiştii, biologii, inginerii, conduşi de un obscur om de geniu din Uqbar imaginează la rândul lor planeta Tlon căreia îi alcătuiesc enciclopedia pe care o răspândesc în lumea noastră. Civilizaţia tloniană se caracterizează prin : concepţia filosofică a locuitorilor este idealismul absolut;  singura ştiinţă practicată estepsihologia  -din moment ce societatea este ideală orice raport dintre acţiuni devine de fapt asociere psihică sau de memorie; limbile vorbite pe această planetă sunt alcătuite doar din verbe şi adjective, ajungând la concluzia că substantivul are doar „valoare metaforică”; viaţa adevărată seamănă foarte mult cu viaţa de pe pământ numai că tlonienii au posibilitatea de a crea orice obiect doar gândindu-se la el şi dorindu-l. Obiectele create ca urmare a dorinţelor se numesc hroniuri şi sunt un soi de cristalizare a gândirii. Literatura este redusă la imagine fiindu-şi propriul subiect , se reflectă pe ea însăşi înlocuind astfel lumea reală evocată în  romane şi în poeme prin labirintul fictiv al Literelor. „La început s-a crezut că Tlon ar fi un haos clar, o iresponsabilă licenţă de imaginaţie; acum se ştie că este un cosmos şi că legile intime care-l guvernează au fost formulate cel puţin în mod provizoriu.”
           
Povestirea are un final dramatic: lumea imaginară conţinută în Enciclopedia Tlon începe să curgă aproape pe nesimţite în spaţiul terestru care este inundat de hroniuri,tlonizarea totală a Terrei devenind o chestiune de timp. „Contactul cu Tlon şi obiceiurile ei au dezintegrat această lume. Încântată de rigoarea ei, umanitatea uită şi uită o dată că nu-i decât o rigoare de şahişti şi nu de îngeri Şi a pătruns prin şcoli ( ca ipoteză)  limba primitivă de pe Tlon; şi învăţarea istoriei ei armonioase ( plină de episoade mişcătoare) a şters pe cea care urma copilăriei mele; iar în memorie un trecut închipuit ocupă locul altuia despre care nu ştim nimic cu certitudine- nici măcar dacă e fals.” 
În final, Borges ne previne că teoria idealistă  nu are viabilitate şi este de nesusţinut. Dar pe lângă faptul că Tlon, Uqbar, Orbis tertius reprezintă profesia de credinţă a lui Borges pe care o reia şi-n alte ficţiuni ea exprimă şi o atitudine existenţială- conflictul dintre imaginaţie şi natură, dintre Cărturarul erudit şi Lume. Tlonizarea lumii începuse atunci când omenirea a început să utilizeze cuvinte arbitrare şi gratuite pentru a denumi peisajele de pe pământ.  Mitul lui Tlon este un mit al culturii şi civilizaţiei transpus în cheia unui cărturar.
Un alt mit care l-a obsedat pe Borges este cel al labirintului. Biblioteca –labirint. „Am ştiut, spune Borges, că destinul meu va fi să citesc, să visez, poate să scriu, însă acest lucru nu este esenţial. Şi mi-am imaginat întotdeauna paradisul ca o bibliotecă, nu ca o grădină. Chiar şi noi am fost creaţi tot de Edgar Allan Poe, acel trist visător, acel tragic visător.”( PEN Club, New York martie 1980, Alistair Reid)
Dacă realul poate fi creat precum în Mitul lui Tlon, mit al civilizaţiei şi al culturii transpus în „cheia unui cărturar obsedat de infolii, pentru care substanţa unei pagini-supremă cristalizare a activităţii Spiritului-se revarsă în univers modelându-l”,înseamnă că Universul însuşi este o carte. Iată o primă viziune asupra lumii plăsmuită de Borges-lumea este o bibliotecă. În ficţiunea Biblioteca din Babel Borges imaginează Universul ca o bibliotecă semn al unei duble restaurări a acestuia- mai întâi pentru a-l ordona, a descifra o ierarhie în haosul eterogen al lumii sensibile: „Universul pe care alţii îl numesc Bibliotecă se compune dintr-un număr nedefinit şi poate infinit de coridoare hexagonale, cu lungi puţuri de ventilaţie la mijloc, înconjurate de prispe joase…Eu afirm că Biblioteca este fără sfârşit. Idealiştii susţin că sălile hexagonale sunt o formă necesară a spaţiului absolut sau, cel puţin, a intuiţei noastre despre spaţiu.”
Închipuirea Universului ca o imensă bibliotecă este şi un mod de a-l  sustrage timpului necruţător (biblioteca e în primul rând memoria oprită pe loc, salvată de la distrugere). Iată câteva axiome care vin în sprijinul afirmaţiei sale: „Biblioteca există ab aeterno. De acest adevăr al cărui corolar este eternitatea viitoare a lumii nu se poate îndoi nici o minte sănătoasă. Omul bibliotecar imperfect, poate fi opera întâmplării sau a demiurgilor răutăcioşi; universul cu eleganta sa zestre de rafturi, volume enigmatice, neobosite scări pentru călători şi toaletă cu scaun pentru bibliotecar nu poate fi decât opera unui zeu.” Babelul universului nostru este în viziunea lui Borges un turn bibliotecă, un turn labirintic alcătuit din opere care pot fi obţinute prin permutarea celor 25 de simboluri ortografice.
                
O altă idee care i-a bântuit spiritul lui Borges  a fost aceea a Autorului unic al tuturor cărţilor lumii: „De asemenea, cunoaştem o altă superstiţie a acelor vremuri: cea a Omului Cărţii. Într-un raft, dintr-un hexagon( şi-au zis oamenii)trebuie să existe o carte care să fie cifrul şi rezumatul perfect al tuturor celorlalte: un bibliotecar a străbătut-o şi este asemenea unui Dumnezeu.” Idealul lui Borges este o totală depersonalizare a scriitorului, aşa cum Valery dorea o Istorie a literaturii înţeleasă ca o istorie a spiritului fără ca numele vreunui autor să apară în ea. Aceste idei vin să confirme faptul că nu există operă originală, că operele existente au intrat de secole la rând în ordinea naturii, în istoria omenirii. Borges creează acest univers ficţional tocmai pentru a-l opune celui real autorii şi cărţile născocite de el fiind la fel de valoroase ca cele din realitate. El pune astfel bazele unei biblioteci fictive a omenirii, invadând lumea cuhroniurile sale. „Şi poate că mă înşală bătrâneţea şi frica , dar bănuiesc că speţa umană-unica- e pe cale de dispariţie şi că Biblioteca o să dureze mai departe: iluminată, solitară, infinită, inutilă, incoruptibilă, secretă.” Însă opera pe care autorul o propune în schimbul celei existente nu poate supravieţui decât prin ochii cititorului. „Trebuie să considerăm lectura o formă de fericire, de bucurie, şi cred că lectura obligatorie este greşită.” Orice carte  capătă viaţă în viziunea sa doar atunci când ajunge în măinile cititorului. Altfel este un lucru mort şi inutil. „Cartea nu este o entitate închisă: e o relaţie, e un centru de nenumărate relaţii”, scrie Borges.
O altă temă fundamentală borgesian[ este  – aceea timpului. „Claustrat în labirintul bibliotecii sale babilonice” cărturarul anulează cele două dimensiuni ale timpului, trecutul şi viitorul, singura dimensiune  pe care o percepe este prezentul atât de logic şi imuabil. Pentru că, aşa cum spunea şi Marcus Aurelius „Cine a privit prezentul a privit toate lucrurile: cele care s-au petrecut în trecutul nepătruns, precum şi cele care se vor petrece în viitor.” Pentru Borges Timpul este o iluzie iar Eternitatea este arhetipul acestuia creat de om, aşa cum omul este arhetipul Umanităţii. În Istoria eternităţii pornind de la definiţia platoniciană  a timpului, din Timaios, conform căreia timpul este imaginea mobilă a eternităţii şi de la cea a lui Plotin  în care universul ideal e ca un „repertoriu ales ce nu tolerează repetiţia şi pleonasmul”, Borges ajunge la concluzia că: „Indivizii şi lucrurile există în măsura în care participă la viaţa speciei din care fac parte şi care constituie realitatea lor permanentă.”
 Spaima omului în faţa ireversibilităţii timpului, acest tigru care-l sfâşie pe individul aflat sub constrângerile lumii reale, : „Destinul nostru …nu este îngrozitor pentru că e ireal; el e îngrozitor pentru că e ireversibil; pentru că e de fier. Timpul e substanţa din care sunt făcut. Timpul e ca un fluviu care mă duce cu el, dar eu sunt timpul; e un tigru care mă sfâşie dar eu sunt tigrul; e un foc care mă consumă , dar eu sunt focul. Spre nenorocirea noastră, lumea e reală, iar eu spre nenorocirea mea, sunt Borges”
Bibliografie:
1) Borges despre Borges Convorbiri cu Borges la 80 de ani, volum îngrijit de Willis Barnstone, Editura Dacia, Cluj, 1990.
 2) Jorge Luis Borges, Opere1 şi Opere2, Editura Univers, 1999