pesso

 

Ştim să-i învăţăm doar pe cei morţi adevăratele reguli de-a trăi”(Pessoa)

Lisabona- „acolo unde pământul se sfârşeşte şi începe marea”(Camoes), 13 iunie 1888, ora 15 şi 20 de minute, în casa cu numărul 4 din piaţa Sao Carlos, se năştea Fernando Antonio Nogueira Pessoa. Anul 1974, când, după patru decenii de oprimare, portughezii au reuşit să-şi recucerească demnitatea şi să se scuture de dictatură prin aşa-numita „revoluţie a garoafelor”aduce Portugalia în inima Europei. Patru ani mai târziu era comemorat centenarul naşterii lui Pessoa. Cu acest prilej, „unul dintre cele mai importante cazuri de exportabilitate din toate timpurile” devine poetul Fernando Pessoa. Egal în poezie cu Saint John Perse, Maiakovski şi Gottfried Benn (Alain Bosquet), creator din stirpea lui Picasso, Stravinski, Joyce, Braque, Hlebnikov şi Le Courbusier (Roman Jakobson), Fernando Pessoa, alături Camoes, înseamnă însăşi limba portugheză. Am suferit în mine, cu mine, aspiraţiile tuturor erelor, şi împreună cu mine au colindat , pe ţărmul auzit al mării, neliniştile (desassossegas) tuturor timpurilor. Ceea ce oamenii au vrut, şi nu au înfăptuit, ceea ce sufletele au fost , şi nimeni nu a spus-din toate acestea s-a plămădit sufletul sensibil cu care am colindat pe ţărmul mării.(O Livro do Desassossego) În cele patru decenii de salazarism Portugalia a fost marginalizată, poezia s-a autoizolat  în marginile spaţiului lusitan, iar teatrul şi proza s-au provincializat. (Am trăit o experienţă asemănătoare şi ştim traiectoria literaturii române în raport cu cea europeană după Al Doilea Război Mondial.)
 
Anul 1978 a însemnat anul redescoperirii lui Pessoa prin aşa-zisul său jurnal O Livro do DesassossegoCartea neliniştirii care a fost tradus în numeroase limbi europene devenind în scurt timp best- seller.
În cufărul găsit după moartea lui Pessoa au fost inventariate în jur de 27 453 texte, deşi în timpul vieţii nu publicase decât patru plachete de poeme şi sonete scrise în engleză şi volumul de poezii Mesaj care primise premiul al doilea la un concurs pe teme patriotice. Perioada îndelungată petrecută în Africa de Sud (unde tatăl său vitreg avea funcţia de consul) în care primeşte o educaţie de tip saxon, îi influenţează atât gândirea cât şi opera determinându-i  bilingvismul-scria cu aceeaşi uşurinţă atât în portugheză cât şi în limba lui Shakespeare.
Numele lui Fernando Pessoa va rămâne legat de cea mai importantă revistă a primului val de modernism portughez, Orpheo, perioadă în care se manifestă generaţia de tranziţie dintre simbolism şi avangardă. În 1915 pledând pentru noua poezie, pe care doar el o visa, în revista Orpheu, se nasc cei trei heteronimi ai săi. Autor „multiplu precum universul”, Pessoa nu poate fi afiliat unui anume curent literar, amploarea proiectelor sale fiind uluitoare prin variabilitatea stilistică, dar şi prin cantitate: inventează şi abandonează curente, şcoli, doctrine, c-o uşurinţă nemaiîntâlnită, dând uneori impresia că s-ar afilia unor -isme la modă.
Întors în Portugalia, încearcă în 1907 să pună bazele unei tipografii, după ce renunţase la Facultatea de Litere, dar dă faliment. Trăieşte pur şi simplu de azi pe mâine dintr-un umil salariu de traducător pentru corespondenţa câtorva oficii comerciale resemnându-se într-o existenţă plină de rutină şi refuzând pur şi simplu să mai părăsească Lisabona. Evadările sale din acest spaţiu sufocant vor fi pur imaginative prin intermediul zecilor de heteronime cărora le-a inventat un anume statut social, care vor călători peste mări şi ţări, vor locui la ţară sau în Brazilia reuşind astfel să se sustragă destinului implacabil:
Marile nelinişti ale sufletului nostru sunt întotdeauna nişte cataclisme cosmice. Atunci când ne ating, de jur împrejurul nostru soarele începe să-şi rătăcească drumul, iar stelele, să se perturbe. Vine o zi, pentru orice suflet simţitor, când Destinul i se transformă în apocalipsa unei angoase – când se prăbuşesc cerurile şi toate lumile peste disperarea lui
A te simţi o fiinţă superioară, dar a te vedea tratat de Destin mai rău decât dacă ai fi un infirm – cine ar putea să se laude că e om într-o astfel de situaţie?”, afirmă cel mai renumit dintre heteronimii săi, Bernardo Soares, autor alCărţii Neliniştirii.
Fernando Pessoa n-a avut nici măcar bucuria de-a trăi o mare iubire. În viaţa lui a existat o singură femeie-Ofelia Queiros, cu care a purtat vreme de un an o corespondenţă impresionantă- au fost găsite cincizeci de scrisori. La capătul unui an de iubire platonică, Pessoa însuşi taie, scurt, firul relaţiei pe motiv că nu-i capabil să susţină o familie din punct de vedere material. Cei doi vor rămâne prieteni, Ofelia Queiros rămânându-i fidelă lui Pessoa chiar dacă se revăd abia după nouă ani când vor lua legătura printr-un nepot al acesteia. Aşa cum regele Midas fusese blestemat ca, orice atinge să se transforme în aur, Pessoa purta în sângele destinului său forţa ca tot ceea ce atinge să se transforme în literatură. Astfel, episodul Ofelia este asimilat, personajul devine o ficţiune care a avut doar un simplu rol în “drama cu oameni” care a fost viaţa lui Pessoa. “Viaţa-text” îşi va urma cursul în momentul în care experimentul ontologico-estetic se va fi terminat.
Sînt într-o defensivă nesfârşită, scrie Pessoa în jurnalul său. Mă doare viaţa şi mă dor ceilalţi. Nu pot privi realitatea în faţă. Soarele însuşi mă descurajează şi mă dezolează. Doar noaptea-noaptea singur străin, uitat, pierdut, fără legătură cu realitatea, fără a fi de folos nimănui-mă întâlnesc cu mine însumi şi îmi dau curaj.
Mi-e frig de viaţă. În existenţa mea, totul e o groapă umedă şi catacombe întunecoase. Sînt marea înfrîngere a ultimei armate care apară ultimul imperiu. Ştiu că sînt sfîrşitul unei vechi şi dominatoare civilizaţii. Sînt singur şi părăsit-eu cel care mă obişnuisem să comand altora. Sînt fără prieteni, fără conducător-eu cel pe care mereu alţii l-au condus.
 Ceva în mine cerşeşte veşnic milă-şi se plînge pe sine, ca pe un Dumnezeu mort, fără altare în templu, cînd năvala barbarilor a inundat frontierele iar viaţa a venit să ceară socoteală imperiului pentru ceea ce a făcut cu fericirea.
 Întotdeauna mi-a fost frică să se vorbească de mine. Am eşuat în toate. N-am îndrăznit nici măcar să mă gîndesc că voi fi ceva. Nici măcar n-am visat să mă gîndesc la ceea ce aş dori, deoarece chiar şi în vis am ştiut că nu sînt potrivit cu viaţa fie şi în postura de visător vizionar.
Nici un sentiment nu-mi ridică de pe pernă capul, pe care l-am înfundat acolo pentru că nu mai suportam corpul, pentru că nu mai suportam idea că trăiesc, pentru că nu mai suportam nici măcar idea absolută a vieţii.( 1931, Cartea Neliniştirii– trad. Mihai Zamfir)
La 30 noiembrie 1935, când Fernando Pessoa murea, la doar 47 de ani, opera sa era precum vârful unui aisberg, cunoscută doar în mediile literare portugheze.
Format la şcoala clasicilor greco-latini, a gnosticilor alexandrini, trecând apoi prin literatura ezoterică, prin poezia metafizică engleză, cu un popas destul de lung în grădina literelor lui Shakespeare şi a lui Poe, până la decadenţii veacului trecut, Pessoa rămâne scriitorul a cărui operă e greu de clasificat. Ca şi Ion Barbu, creator al acelei Helade, „chenar de ingenuu şi rar”, Pessoa îşi îndreaptă atenţia către o Grecie a poeziei absolute:
XIV
Nu-mi pasă de rime. Rareori
Doi copaci, aşezaţi unul lângă celălalt, sunt identici.
Eu gândesc şi scriu aşa cum florile au culoare
Însă mai imperfect în felul de a mă exprima
Fiindcă-mi lipseşte simplitatea divină
De-a fi doar exterior pe de-a-ntregul.
Privesc şi mă emoţionez,
Mă emoţionează apa cum curge pe un teren înclinat,
Iar poezia mea e firească asemeni unei rafale de vânt…
 Primele poeme le-a scris în engleză între 1905-1908, influenţat de poezia simbolistă şi de curentul portughez „saudosist”, dar debutul se petrece în 1912 în revista A Aguia ( Acvila) în calitate de critic literar, cu o serie de articole despre poezia portugheză. Unul din articolele sale se numeşte În pădurea înstrăinării – tema înstrăinării şi a căutării de sine, rămânând substanţa operei sale. În toată acestă perioadă se caută, încearcă să se rupă de simbolism şi momentul oportun apare atunci când cunoaşte opera lui Marinetti. Futurismul a fost ca o scânteie care a străbătut întreaga Europă şi în urma căruia au rămas trei mari poeţi: Apollinaire, Maiakovski şi Pessoa.
În tot ceea ce a scris Fernando Pessoa, graniţa dintre ficţiune şi realitate rămâne nedefinită însă, ceea ce- l face pe Fernando Pessoa inedit şi special, suntheteronimele pe care le-a creat. În loc să plăsmuiască replici diferite ale unui personaj sau să semneze sub diverse pseudonime, el a creat heteronime, care generează replici, personaje, „drama în oameni”( Drama em gente), cum zice el, o mulţime care se manifestă pe diferite voci. Ce sunt heteronimele lui Pessoa? Sunt multiplii săi, personaje diverse cărora le-a inventat şi o biografie, un statut social şi al căror destin va depinde de cel al creatorului lor. Uneori vor coresponda între ei, vor polemiza, chiar, în presă. Opera pseudonimă este cea a autorului „în propria persoană” mai puţin semnătura numelui său; opera heteronimă este cea a autorului „în afara persoanei sale”; adică ea este cea unei personalităţi în întregime fabricată de el, aşa cum ar fi replicile unui personaj dintr-o piesă de teatru oarecare, scrisă de mâna sa.”Aşadar, genitorul se află „în afara persoanei sale” vede lumea creată de el „din exterior”- e o adevărată iluzie, spune Pessoa, să crezi în propria „unitate şi unicitate”. „M-am distrus pentru a crea; atît de bine m-am exteriorizat înlăuntru încât în interior nu mai exist decât în-afară”(Cartea neliniştirilor)
Toată această arhitectură heteronimică stă sub semnul întâlnirii cu opera lui Walt Whitman, Alvaro de Campos, unul din poeţii născuţi din imaginaţia lui Pessoa, fiind identificat cu el. Editorul şi traducătorul în engleză al operei lui Pessoa, Richard Zenith a descoperit şaptezeci şi doi de heteronimi, dintre care se individualizează printr-o operă bine definită: Alberto Caeiro (simbolistul), Ricardo Reis ( neoclasicul) şi Álvaro de Campos (futuristul)- poeţii şi „semi-heteronimul“ pessoan Bernardo Soares (un alter-ego al poetului), autor Cărţii Neliniştirilor. Cei patru, alături de ortonimul Pessoa, se raportează la tradiţii culturale total diferite, însă bine conturate, complexe, uluitoare. Apariţia lor s-a datorat unei crize existenţiale, fiind ca o salvare de angoasa realului; astfel Pessoa s-a distanţat de creaţia anterioară portugheză şi a pus propria sa temelie. Într-o scrisoare către Adolfo Casais Monteiro, Pessoa dezvăluie erupţia heteronimilor săi cei mai importanţi: „Cred că în 1912 mi-a venit ideea să scriu câteva poeme de factură păgână. Am plăsmuit ceva în versuri neregulate (nu în stilul lui Alvaro de Campos) şi pe urmă am abandonat această încercare. Cu toate acestea, într-o penumbră confuză, am întrezărit un vag portret al persoanei care făcea acele versuri(se născuse, fără ca eu s-o ştiu, Ricardo Reis): După un an şi jumătate, poate chiar doi, mi-a venit ideea să-i joc o festă lui Sa-Carneiro-să inventez un poet bucolic, întrucâtva complicat, şi să-l prezint, nu-mi amintesc în ce formă, ca pe un poet real. Timp de câteva zile am încercat să scriu fără să reuşesc. Într-o bună zi, când renunţasem la acel proiect-era 8 martie 1914 –m-am apropiat de un scrin înalt şi, luând un teanc de hârtii, am început să scriu în picioare cum fac dintotdeauna când pot. Şi am scris fără întrerupere, treizeci şi ceva de poeme, într-un fel de extaz a cărui natură nu puteam s-o definesc. A fost ziua triumfală a vieţii mele, şi niciodată nu voi avea alta la fel. Am început cu un titlu, Păzitorul de turme. Iar ce a urmat a fost apariţia în interiorul meu a cuiva pe care de îndată l-am numit Alberto Caseiro. Iartă-mi absurditatea expresiei: în mine a apărut maestrul meu. Aceasta a fost senzaţia imediată pe care am avut-o Şi totul era atât de extraordinar, încât după ce am scris cele treizeci de poeme, pe o altă hârtie am început să scriu, fără să mă opresc, Ploaie oblică, de Fernando Pessoa. Imediat şi în întregime… A fost întoarcerea lui Fernando Pessoa-Alberto Caeiro la Fernando Pessoa pur şi simplu. Sau mai bine: a fost reacţia lui Fernando Pessoa contra inexistenţei lui Alberto Caeiro…
Odată apărut Alberto Caeiro, am încercat imediat să-i găsesc instinctiv şi subconştient- discipoli. L-am smuls pe Ricardo Reis din falsul lui păgânism, i-am descoperit numele şi l-am construit după chipul şi asemănarea lui, pentru că deja îl vedeam. Şi brusc, în derivaţia juxtapusă cu Ricardo Reis, mi-a apărut impetuos un nou individ. Dintr-un foc, şi la maşina de scris , fără pauze nici corecturi, a apărut Oda triumfală a lui Alvaro de Campos. Oda şi omul cu numele pe care le au.”
Fără să negăm semnificaţia de natură filosofică a heteronimilor, aceştia sunt mai degrabă, dintr-o perspectivă stilistică, sinteze de cultură şi, cu siguranţă, n-au apărut în momentul fixat de o anume scrisoare, ci ca urmare a unei îndelungate elaborări. Să-i luăm pe rând:
Alberto Caeiro maestrul meu”, spune Pessoa. Inventat cel dintâi, este autorul naiv care scrie în vers liber, filozofează continuu, excesiv de cerebral cu un discurs intelectualizat . Octavio Paz afirma că „Alberto Caeiro e soarele în jurul căruia ceilalţi trei gravitează. Reis crede în formă, Campos în senzaţie, Pessoa în simbol. Caeiro nu crede în nimic. El există“. Caeiro este tot ceea ce Pessoa n-a putut fi. A frecventat foarte puţin şcoala şi când a aflat că-i numit „poet materialist”  a vrut să ştie care-i mesajul acestei doctrine. El nu se consideră un filozof veritabil, ci un gânditor precum Socrate şi Lao Tzî. Astfel că încearcă să soluţioneze problemele metafizice prin întoarcerea la natura care nu are alt sens decît acela de exista: „Eu niciodată n-am păzit turme,/ Dar e ca şi cum le-aş fi păzit./ Mi-e sufletul ca un păstor,/ Cunoaşte vîntul şi soarele/ Şi se lasă dus de mîna Anotimpurilor/ Urmîndu-le şi privindu-le“. În plus, Caeiro afirmă că senzaţia este centrul crezului său artistic, fiind adînc înrădăcinată în toată fiinţa sa: “Eu n-am vreo filosofie: am simţuri…/Dacă vorbesc despre Natură nu înseamnă c-aş şti ce este ea anume./Înseamnă că o iubesc, şi din pricina asta o iubesc,/Căci cel ce iubeşte niciodată nu ştie ce anume iubeşte,/Nici nu ştie de ce iubeşte, nici ce înseamnă iubirea…A iubi este eternal inocenţă, Şi unica inocenţă este a nu gîndi...”(Paznic de turme)
Caeiro reduce tot ceea ce-l înconjoară la ce poate fi verificat prin senzaţiile sale.„Unic poet al naturii“, aşa cum se autodefineşte, scrie poeme naturale astfel încât criticii consideră că opera sa e „singura afirmaţie adevărată“ pe care ar fi făcut-o Pessoa vreodată. Este omul reconciliat cu natura care visează la frumuseţea absolută şi îndepărtarea de universul citadin. Caeiro va ajunge să nege toate esteticile, toate valorile, toate ideile. Pentru el există doar ceea ce există: Privesc zborul păsării care trece fără să lase urme,/E altfel decât trecerea animalului, care lasă o amintire-n ţărână./Pasărea trece şi uită, aşa se şi cade./Animalul, acolo unde nu mai este şi din această pricină e de prisos,/Arată că el a fost , ceea ce nu mai serveşte la nimic./Amintirea este o trădare a Naturii./ Fiindcă natura de ieri nu este Natură./Ceea ce a fost nu mai e nimic, iar a-ţi aminti înseamnă a nu vedea./Treci, pasăre, treci, şi învaţă-mă trecerea.”(XLIII)
În vreme ce Alberto Caeiro ia naştere „într-un soi de extaz a cărui natură nu o pot defini“(Pessoa), Ricardo Reis este rodul unui proces creator pe care autorul însuşi îl recunoaşte ca fiind mult mai lipsit de spontaneitate. El personifică un alt aspect al culturii, acela al revenirii la clasicismul antic. Parodiindu-l pe Horaţiu, poezia lui Reis ilustrează viziunea lumii moderne asupra Antichităţii. În odele lui musteşte o adevărată tradiţie filoclasică care s-a manifestat de-a lungul întregului secol al XIX-lea în operele lui Keats, Schelley, Holderlin, Goethe. Acest ideal clasicist este filtrat la nivelul deziluziilor modernului secol douăzeci:”Deasupra adevărului stau zeii/Iar ştiinţa noastră-i copie ratată/A siguranţei lor/Că Universu-există.//Totul e tot, dar mai presus sunt zeii,/Nu îi revine ştiinţei să-i cunoască;/Să adorăm astfel/Al lor chip precum floarea,//Fiindcă vizibili văzului înalt,/Reali ei sunt cum floarea e reală./Şi-n calmul lor Olimp/Altă natură sunt.”
La Reis chiar şi erosul este trecut printr-o serie de filtre intelectuale, deşi se adresează unor personaje feminine-Lidia, Hloe…de fapt este vorba despre o iubire platonică. “Anticul ritm purtat în tălpi desculţe,/Acelaşi ritm de nimfe repetat,/Sub arbori cînd răsună/al dansului lor ropot,//Pe alba plajă-l evocaţi, făcînd Caspuma să albească; voi copii,/Ce n-aveţi încă griji,/Doar zgomotoasa roată//Se-nvîrte, cînd Apolo îşi arcuieşte,/Ca ramu-nalt, azurul aurit/Mareea cea perenă/Curge în flux, reflux.”
Alvaro de Campos este opusul lui Caeiro. Pare să aibe o identitate culturală mai bine definită. El reprezintă modernismul integral, adică avangardismul materializat în futurism. Este singurul heteronim care evoluează, atmosfera în care se mişcă fiind mult mai explicită. În aceeaşi scrisoare către Casais Monteiro, Pessoa afirmă: „Şi acum un amănunt pe cât de real pe atât de isteric: când am scris anumite pasaje din Note întru amintirea maestrului Caeiro, ale lui Alvaro de Campos, am plâns cu lacrimi adevărate.”
Ca şi Whitman, Campos este obsedat de oameni şi de maşini. Maşinile sunt reproducere, multiplicare a proceselor vitale care ne seduc şi ne îngrozesc totodată pentru că prin ele descoperim coabitarea ciudată dintre inteligenţă şi inconştienţă. Însă ele sunt doar una din feţele contemporaneităţii, cealaltă, mult mai evidentă este promiscuitatea socială.Dacă observ cu atenţie viaţa pe care o trăiesc oamenii, nu găsesc nimic în ea care să o deosebească de viaţa trăită de animale. Şi unii, şi alţii sunt aruncaţi fără ştiinţa lor printre lucruri în mijlocul lumii; şi unii, şi ceilalţi ajung uneori să uite de condiţia lor; şi unii, şi alţii străbat zilnic acelaşi parcurs organic; nici unii, nici alţii nu gândesc mai mult decât ceea ce reuşesc să gândească, şi nici nu trăiesc mai mult decât ceea ce reuşesc să trăiască.”  Astfel poetul e nevoit să recurgă la o adevărată retorică a măştilor pentru a-şi exprima mesajul liric:Mi-am scos masca şi m-am văzut în oglindă./Eram copilul de-acum nu ştiu câţi ani./Nu mă schimbasem deloc…/Ăsta e avantajul de-a şti să dai jos masca./Eşti mereu copilul,/ Trecutul care a fost/Copilul./Mi-am scos masca şi apoi mi-am pus-o iar./Aşa, fără mască/Şi mă întorc la personalitate ca la un capăt de linie.
Pornind de la futurismul lui Marinetti, Pessoa reuşeşte, prin intermediul heteronimilor săi, în special, prin Alvaro de Campos, să inventeze un nou curent literar, Senzaţionismul, care alături de Ultraismul lui Borges scot în evidenţă pluralitatea fiinţei, fiecare pe căi diferite: unul, prin heteronimie, altul, prin obsesia oglinzilor. Fiecare om îl conţine în el pe toţi oamenii-prezenţi, trecuţi şi viitori. Totul în jur nu este decât un vis în alt vis, o reflectare în altă reflectare, o serie infinită de sfere concentrice. Tensiunea existenţială a operei lui Pessoa rezidă în intuiţia că el şi ei alcătuiesc un singur tot. Atât Borges cât şi Pessoa şi-au căutat propria voce pe parcursul întregii opere. „Una din preocupările mele constante este aceea de a încerca să înţeleg cum se face că ceilalţi oameni există, cum se face că există suflete-altele decât al meu-cum se face că există conştiinţe străine conştiinţei mele pentru că există conştiinţa mea, ea mi se pare unică.” (Cartea Neliniştirii)
Bernardo Soares priveşte lumea fremătând. El nu pretinde să descifreze realul. Se foloseşte de privire doar ca să-i dea emoţii, căci lumea lui e făcută din emoţii, iar el îşi propune să schimbe lumea emoţiilor. Bernardo Soares vrea să-i atribuie lumii opace care îl înconjoară emoţia pe care o simte în interioritatea lui”, spune Antonio Tabuccchi despre autorul jurnalului care l-a făcut celebru pe Fernando Pessoa.Tipărit abia în 1982 sub titlul ales de însuşi Pessoa – O Livro do Desassossego (desassossego-neliniştire), semnat de “semi-heteronimul” Bernardo Soares, jurnalul lui Pessoa rămâne o referinţă documentară de prim ordin. Din multe puncte de vedere jurnalul său este “un tratat de etică răsturnat”. Homo ethicus, Bernardo Soares, face operă de moralist  amintind  prin nihilismul reacţiilor sale de personajul lui Musil, Ulrich:
Dacă observ cu atenţie viaţa pe care o trăiesc oamenii, nu găsesc nimic în ea care să o deosebească de viaţa trăită de animale. Şi unii, şi alţii sunt aruncaţi fără ştiinţa lor printre lucruri în mijlocul lumii; şi unii, şi ceilalţi ajung uneori să uite de condiţia lor; şi unii, şi alţii străbat zilnic acelaşi parcurs organic; nici unii, nici alţii nu gândesc mai mult decât ceea ce reuşesc să gândească, şi nici nu trăiesc mai mult decât ceea ce reuşesc să trăiască. Pisica se întinde la soare şi adoarme. Omul se întinde în viaţă, în toată complexitatea ei, după care adoarme în ea. Nici unul, nici altul nu scapă de legea fatală de a fi cum este. Nici unul, nici altul nu se eliberează de greutatea de a fi. Cei mai valoroşi dintre oameni iubesc gloria, însă nu ca pe o imortalitate care le-ar aparţine, ci ca pe un soi de imortalitate abstractă, la care probabil că ei nici nu participă.

Consideraţiile de acest fel, destul de frecvente în ceea ce mă priveşte, mă îndeamnă să am o admiraţie subită pentru oameni pe care în mod instinctiv îi detest. Mă refer la mistici şi la asceţi – la anahoreţii tuturor Tibeturilor, la Simionii Stâlpnici ai tuturor stâlpilor. Ei încearcă într-adevăr,chiar dacă în mod absurd, să se elibereze de condiţia animalică. Ei vor cu adevărat, chiar dacă prin nebunie, să nege legea vieţii, expunându-sela soare în aşteptarea morţii, fără să se gândească la ea. Ei sunt căutătorii, chiar dacă rămân înţepeniţi în vârful unui stâlp; tot ei sunt cei care doresc intens, chiar dacă ascunşi în adâncul unei chilii întunecate; ei vor ceea ce nu cunosc, chiar în condiţia de martir la care sunt supuşi şi cu rănile de care au parte.

Iar noi, toţi ceilalţi, care trăim animalic, chiar dacă mai mult sau mai puţin complex, traversăm scena ca nişte figuranţi muţi, mulţumindu-necu solemnitatea vanitoasă a ceremoniei. Cu toţii, oameni şi câini, pisici şi eroi, purici şi genii, ne jucăm de-a existenţa fără să ne gândim la ea cu adevărat (căci cei mai buni dintre noi nu gândesc decât de dragul gândirii) sub imensa pace a stelelor. Ceilalţi – misticii orei fatale şi ai sacrificiului – cel puţin simt cu trupul lor, zilnic, prezenţa magică a misterului. Ei s-au eliberat, fiindcă neagă soarele vizibil: ei sunt plini, fiindcă s-au golit de toată vacuitatea lumii.

Tot vorbind despre ei, devin şi eu ca ei, aproape un mistic, darn-aş fi capabil să trec dincolo de stadiul acestor cuvinte scrise sub influenţa unei înclinaţii ocazionale. Eu rămân pentru totdeauna unul din Rua dos Douradores, ca şi întreaga umanitate de altfel. Rămân, fie în versuri, fie în proză, un funcţionar comercial. Mistic sau nu, mărginit sau supus, rămân pentru totdeauna un sclav al senzaţiilor mele şi al clipei în care le simt. Rămân mereu, sub marele baldachin albastru al cerului mut, pajul unui rit neînţeles, înveşmântat cu viaţa, în timp ce oficiez acest rit executând, fără să le pricep rostul, anumite gesturi şi anumiţi paşi, anumite ocoluri şi reverenţe, până în clipa în care sărbătoarea se va încheia (sau va lua sfârşit rolul meu la această serbare) şi voi putea să mă retrag ca să mă ghiftuiesc cu fel şi fel de bunătăţi; întinse, pe mese, în uriaşele cuhnii, să zicem, din fundul grădinii.”

Până la urmă vocea polifonică a lui Fernando Pessoa a dat cea mai frumoasă simfonie a poeziei moderne portugheze şi europene:
XXXV
„Am isprăvit. Mi-e inima de piatră.
Azur pustiu, e ziua o statuie
Străină mie, bucuroasă, iată,
De-a fi nu-Eu (vrea chinul să mi-o spuie)
Eu, ce-am dat greş în tot mă tânguiesc
De simplul fapt doar că m-am tânguit,
E soarta lumii, ce e de greşesc?
Şi soarta după Soartă s-a năimit.
De poposim ori adăstăm, ce-nseamnă,
Când semnul nostru e nimicnicia?
Să jucăm jocul cugetul ne-ndeamnă
Cel ştiutor că-aceasta e solia
În stele ce-a fost scrisă şi-a primit,
Când stirpea şi născarea ne-au năşit.”
 
Bibliografie:Fernando Pessoa, Cartea neliniştirii, Humanitas, 2009
                     Fernando Pessoa,Opera poetică, Humanitas Fiction 2011