29.07.2015
Andrei Pricopie
Cercetătorul Ioan Roşca (Eugen Horoiu / Epoch Times România)

Cercetătorul Ioan Roşca (Eugen Horoiu / Epoch Times România)

Au trecut mai bine de 25 de ani de la căderea comunismului şi, cu toate acestea, victimelor acestui regim criminal adus cu tancurile sovietice nu li s-a făcut încă dreptate. Călăii lor, cei care mai sunt încă în viaţă, umblă astăzi în libertate, iar mulţi dintre ei se bucură de pensii îndestulătoare, ce par a fi direct proporţionale cu atrocităţile comise în tinereţe. Cine e de vină pentru situaţia asta absurdă? Complicii lor din justiţie şi păpuşarii din spatele scenei, este de părere cercetătorul Ioan Roşca.

Într-un discurs susţinut în cadrul celei de-a şasea ediţii a Zilelor Rezistenţei Naţionale, dedicată împlinirii a 70 de ani de la instaurarea comunismului în România, Ioan Roşca a vorbit despre implicarea aparatului judiciar în executarea genocidului comunist şi în acoperirea acestuia după 1990.

„M-a interesat foarte tare modul în care a fost folosit statul întru distrugerea cetăţenilor prinşi sub el. M-a pasionat această cercetare a modului în care statul, care se presupune a fi un instrument întru beneficiul societăţii, odată uzurpat poate fi folosit de puteri criminale într-un mod aproape irezistibil. Aceasta a fost tema centrală a studiului meu, să văd până unde poate merge distructivitatea, nocivitatea şi criminalitatea statală, odată ce statul este uzurpat. Şi în mod deosebit din stat m-a interesat aparatul justiţiei care s-a dovedit consecvent criminal. 25 de ani am dedicat acestei cercetări în urma căreia am înţeles importanţa continuităţii aparatului judiciar în executarea crimei, genocidului comunist, şi în acoperirea ei după 1990.

Când ne ocupăm de cei care sunt implicaţi în acoperirea genocidului comunist şi în protejarea autorilor lui?

Nu ar fi fost posibil nimic din acest blocaj dacă nu ar fi avut loc continuitatea judiciară. Sigur, nu este singurul motiv – putem vorbi de urmaşii puterii comuniste care s-au înpatronat după 1990, de atitudinea populaţiei, de fenomenul Piteşti generalizat care a făcut ca mulţi oameni să fie reeducaţi, uneori chiar şi o parte dintre victime care au fost moleşite de timp, amărâte de deziluzii, eu am fost aproape de unele dintre ele şi am măsurat uriaşa lehamite care le-a apucat văzând că nu se mai face dreptate şi crezuseră că măcar după 90 o să se poată face puţină dreptate… deci au fost şi chestiunile astea”, a declarat cercetătorul.

Prescripţia crimelor comunismului – un argument fals

Ioan Roşca povesteşte că, în octombrie 1990, a făcut săpături la Dealul Mărului şi a scos personal 11 cadavre din prima groapă de acolo, după care a mai găsit alte 6 cadavre la Dealul Balaurului, lângă Piatra Neamţ.

„Am depus plângere la procuratură şi a durat 4 ani cercetarea şi cu ajutorul domnului general Dan Voinea am recuperat acest dosar cu toate cercetările în el şi cu concluzia finală NUP – neînceperea urmăririi penale – pentru că s-ar fi prescris crima. Atenţie! S-ar fi prescris în 1994. Juridic este foarte important. Având în vedere că au murit majoritatea torţionarilor, majoritatea victimelor, preocuparea mea este să ne ocupăm, dincolo desigur de eventuala încercare de a-i pedepsi pe autorii genocidului comunist, de pedepsirea celor care au blocat acest proces în ultimii 25 de ani. Sunt mai tinerei, s-ar putea… dacă am vrea.”, a rememorat cercetătorul.

Aceste cozi de topor ale comuniştilor din justiţie „ne-au prelungit, au lungit, au rezistat până au murit călăii şi majoritatea victimelor”, nesesizând un aspect, a continuat Ioan Roşca, şi anume că „această complicitatea pe care au avut-o în ascunderea genocidului comunist îi aruncă direct în inculpabilitate pe domnii aceştia care timp de 25 de ani au făcut demersuri care pot fi demonstrate, care poţi fi urmărite, care pot fi analizate juridic, de blocare a procesului genocidului comunist”.

Nu s-a prescris deloc crima lui Ion Iliescu, crima lui Petre Roman şi a altora care sunt implicaţi de 25 de ani în acoperirea unui genocid şi în protejarea autorilor lui. Aş vrea să vă spun că teoriile cum că ar fi funcţionat prescripţia, cum că aceste crime s-ar fi prescris, sunt absolut praf în ochi. Însuşi Procurorul General din 1990 a recunoscut că termenii de prescripţie pentru crimele comunismului, fie ele considerate prescriptibile, au început din 1990. Păi nu se putea prescrie în 1990 în octombrie şi nu se puteau sub nicio formă prescrie în 1994 când pe propriul meu dosar este pus NUP pentru prescriere. Această acţiune pe care am făcut-o întrerupe prescrierea şi o întrerupe solidar pentru toate procesele respective.

Am venit aici să depun această primă mărturie personală că suntem pe un enorm fals – cum că de-abia acum, de-abia acum după legea 2010 am putea începe. Acest fals este făcut ca să nu-i judecăm pe cei care nu au judecat. Să ne concentrăm în continuare pe o cauză care să se amâne aşa sine die şi să nu ne concentrăm pe cei care nu au judecat şi au încălcat legea şi s-au solidarizat cu criminalii şi este fals. Eu v-am dat un exemplu. Dar, cu ajutorului domnului general Voinea, la care am insistat foarte tare –domnul general a început să scoată, de pe unde a putut, procesele care au fost închise cu NUP după 1990 şi plângerile de la procuratură care au fost şi ele închise prin NUP.”, a evidenţiat Ioan Roşca.

În opinia cercetătorului, nu există niciun temei juridic pentru a mai menţine prescripţiile mai ales că în Codul Penal din 1969 genocidul era imprescriptibil, lucru ascuns cu foarte multă grijă tocmai de cei care se fac a se ocupa de judecarea crimelor comuniste.

Cazul ministrului de Interne comunist, Alexandru Drăghici

„Aş vrea să vă dau un exemplu ca să vedeţi cum se joacă şi cum se manipulează opinia publică pe acest subiect. În 1993, un procuror mai insistent a deschis un dosar în care era vorba despre un turc din Sibiu care l-a deranjat la masă pe Alexandru Drăghici (ministru de Interne în perioada comunistă – n.r.), a intrat peste el şi fiind un pic beat l-a deranjat. Şi atunci, Drăghici a dat un ordin unui colonel Briceag să se ducă în pădure cu 5 securişti să îl împuşte. Nu era nici măcar caz politic. Pur şi simplu un om trăsese de uşă. L-au dus în pădure, l-au împuşcat.

Când Nicolae Ceauşescu în 1968 a vrut să se debaraseze de partea lui Drăghici pentru a lua puterea, în disputa care a avut loc în Comitetul Central, cazul a fost adus pe masă şi tocmai comuniştii, la Comitetul Central, într-un dosar foarte important, au documentat complet această crimă. Deci Drăghici din acea poziţie şi procurorul atent a spus: păi cum să nu aplici criteriu de cod penal care spune dacă o împrejurare de forţă majoră împiedică desfăşurarea unui proces sau anchetă funcţionează întreruperea şi suspendarea prescripţiei. Ori, când din moment ce ministrul de Interne hotărăşte şi dă ordine să se oprească ancheta pentru propria lui crimă nu se mai poate face nimic. Şi neputându-se face nimic acest dosar a continuat.

Drăghici a fugit în Ungaria, au urmat cereri de extrădare şi la un moment dat, în Comitetul Central, Gheorghe Maurer într-o şedinţă a cărei importanţă nu trebuie subestimată spune: „Tovarăşi, e adevărat… dar ce o să se spună dacă începem să umblăm la astea?” Pentru că Drăghici reacţionase şi îi atrăsese atenţia lui Ceauşescu că şi el pe undeva prin Vrancea… Maurer spune: „Tovarăşi, vă propun să o lungim ca să funcţioneze prescripţia”. E consemnat. Document CC PCR. Avem consemnarea la cel mai înalt nivel că regimul comunist a folosit premeditat prelungirea pentru a intra în termeni de prescripţie. În orice sistem juridic normal e mai mult decât suficient. Dovezile sunt. Una este să constaţi că nu poţi să faci dreptate şi una este să crezi în continuare că nu ai putea demonstra, ori noi putem demonstra – măcar putem demonstra ce s-a întâmplat.”

Cazul torţionarului de la Aiud, Gheorghe Crăciun

„Să urmăriţi dosarul lui Crăciun ca să înţelegeţi exact pretenţiile justiţiei române că începe în 2015 judecarea comunismului. Cum? Termene fără de sfârşit. Se aduc toate dovezile şi Crăciun e bolnav şi nu vine şi nu vine şi nu vine şi, când în sfârşit obţin să îl aducă pe targă la proces, moare! Crăciun moare. Procesul se stinge. În celălalt proces al domnului Drăghici, de care vă spuneam, colonelul Briceag.. nemaiputându-se face nimic, pentru că acolo nu putea să mai fie prescripţia, nu se mai putea face nimic cu acea prescripţie, şi în momentul acesta, în momentul în care Drăghici moare, moare şi el exact în clipa în care trebuia să funcţioneze extrădarea – toţi mor în clipa aia – criminalitatea statală românească este dincolo de tot ce îşi imaginează oricine, nimeni nu poate realiza cât de criminal a ajuns să fie acest stat, statul român, de 70 de ani, e un stat criminal, un stat de esenţă criminală. De aceea nu trebuie să vă mire legile pe care le dă. Nu funcţionează de partea Constituţiei, ci de partea criminalităţii.

Deci, ce se întâmplă, Drăghici moare şi în momentul ăsta rămâne Briceag şi încă cu vreo 3 din cei 5 care l-au asasinat pe omul acela în pădure, se ajunge la proces 95, 96, se lungeşte. Ei au vrut să nu existe niciun precedent. Îi supăra că acest Briceag care fusese şef al Securităţii pe undeva prin Cluj, care avea nesfârşite crime, o grămadă de dosare, şi ştiţi ce fac? Briceag pe de o parte mai avea vreo 5 dosare instrumentate şi ei spun aşa – că a fost un element extraordinar şi pe baza acestui fapt fac procesul, îi dau 10 ani, cu limita minimă era 15, îi dau 10 ani ca să se aplice decretul de amnistie din 1988 care amnistia sub 10 ani. Deci, pe o pedeapsă minimă de 15, i se dă 10, este amnistiat pe loc, totalmente abuziv, ca să nu se creeze un singur precedent. Suntem în anul 1997.”

sursa: http://epochtimes.ro/news/statul-captiv-cel-mai-mare-aparat-de-represiune-video—236403

Statul captiv – cel mai mare aparat de represiune

. Partea II

Judecarea genocidului comunist a fost blocată în mod constant şi sistematic de un aparat judiciar criminal, care s-a solidarizat cu călăii regimului, şi care, în loc să îi arunce după gratii şi să facă dreptate, s-a ocupat cu meticulozitate de acoperirea atrocităţilor comise de aceştia, a fost concluzia la care a ajuns, după ani de experienţe nefericite în domeniu, cercetătorul Ioan Roşca.

Declaraţia a fost făcută în cadrul celei de-a şasea ediţii a Zilelor Rezistenţei Naţionale, dedicată împlinirii a 70 de ani de la instaurarea comunismului în România.

Genocidul comunist, o realitate ignorată de Justiţie

„În anul 2005, mi-am părăsit poziţia de cercetare din Canada şi am venit la Bucureşti în dosarul Mineriadei din 1990, eu fiind unul dintre liderii din Piaţa Universităţii. Am venit la acest proces şi am constatat că generalul Dan Voinea cu echipa lui studia detaliile din decembrie, studia detaliile din iunie, dar nu le aşeza pe procesul genocidului comunist, ca şi cum noi nu de asta ne-am dus acolo în piaţă, ca şi cum problema nu era că noi voiam să cadă regimul comunist şi să se intre în Securitate şi să-i scoatem odată de la putere, ca şi cum nu ştiu ce făceam pe acolo. (…)

A durat cât a durat, sar toate detaliile, ce vă imaginaţi că s-a întâmplat?! În momentul în care Ion Iliescu a ajuns pe lista inculpaţilor, cu o săptămână înainte de inculparea lui oficială, prin nişte intervenţii mai mult decât oculte, dosarul a fost luat de la echipa militară… dar exact în clipa inculpării, mă refer la dosarul Mineriadei şi al Decembriadei, au fost luate şi comutate la o echipă civilă condusă de un procuror, Marius Iacob”, a amintit Ioan Roşca.

Dacă citiţi mărturiile din cele 49 de volume cu victimele comunismului o să vedeţi ce au declarat oamenii şi ce a considerat justiţia română că nu dovedeşte nimic

Văzând că ancheta desfăşurată de generalul Dan Voinea nu lega faptele de genocidul comunist, cercetătorul a decis, în 2006, să ia atitudine pe cont propriu.

„M-am făcut util anchetei, câţiva ani de zile am participat zi de zi, cu informaţii, cu ce am putut eu, m-am străduit să sprijin această anchetă. Am stat acolo şi am sesizat tot mai tare că lumea nu se leagă de genocidul comunist, şi atunci, în anul 2006, sesizând după părere mea lipsa de fond pe care o avea cercetarea evenimentelor din iunie nelegată cu adevărata lor substanţă, am iniţiat, mergând la câţiva oameni pe care îi respectam, 2006, pe 31 iulie, într-un cvartet, eu, Cicerone Ioniţoiu de la Paris, Gheorghe Jijie şi Grigore Caraza (foşti deţinuţi politici, eroi anti-comunişti – n.r.), un dosar – am reiniţiat dosarul judecării şi cercetării genocidului comunist. De la început l-am dirijat spre judecarea celor care, în 1989 şi după aceea, au blocat judecarea genocidului comunist. (…)

În august 2010, la un memoriu vitriolic pe care l-am trimis, e drept că era ireverenţios de-a dreptul, am trimis un memoriu pentru că nu se mai termina, mureau unul după altul toţi şi nu se mai întâmpla nimic, în sfârşit am primit NUP – neînceperea urmăririi penale – în care am fost anunţat că, având în vedere că nimeni din România nu s-a plâns niciodată de genocidul comunist până în 2006, fantastic să îmi spună asta mie care aveam chiar semnătura pe primul meu dosar din ’90, nu i-a trecut nimănui prin cap să se plângă de genocidul comunist şi, având în vedere că în acest caz curge o prescripţie de 15 ani şi că noi am început în 2006, a curs prescripţia de 15 ani.

O astfel de tehnicalitate, o astfel de precizie în termeni, face obiectul oricărei demonstraţii ştiinţifice a funcţionării criminale a aparatului judiciar. Este o funcţionare dovedibil criminală. Se vede reaua credinţă şi intenţia, absolut dovedibile”, a dezvăluit Ioan Roşca.

Lupta pentru dreptate continuă

„După ce au făcut treaba respectivă, după ce ne-au umplut cu NUP-uri, domnul Jijie şi cu domnul Constantin Iulian (fost deţinut politic – n.r.) s-au apucat şi au reuşit să îi convingă pe bătrânii ăia care au trecut prin Piteşti, foarte mulţi, şi i-au adus la echipa generalului Voinea să depună mărturii penale şi au depus săracii luni, marţi, miercuri, joi, domnule, şi s-au strâns… oameni de 80, 90 de ani veniseră totuşi să depună la procuratura de la Bucureşti mărturia lor despre ce au păţit la Piteşti –mărturii penale, nu lucrări istorice. Bun. S-au adunat, s-au adunat, s-au adunat, şi meritul enorm este al domnului Jiji care la 95 şi ceva de ani dovedea o tinereţe de fier, şi a domnului Constantin Iulian care, după părerea mea, a reuşit un tur de forţă ca istoric. Înainte de a dispare a reuşit să găsească unde ajungeau mărturiile de la Piteşti, adică a reuşit să găsească componenţa biroului lui Alexandru Nicolschi (născut Boris Grünberg, general de securitate, agent sovietic şi torţionar – n.r.).

S-a întâmplat că domnul Gheorghe Jiji, cu colegii lui, au depus plângere la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aşa cum cere legea. Şi după ce au fost malversaţi la ÎCCJ, care de fapt este cel mai înalt for al justiţiei criminale din România, s-au dus la CEDO.Cine credeţi că a fost pus la CEDO să le judece dosarul? Un an şi jumătate au trimis la CEDO dosare, cu morţi, cu … cine credeţi că a fost pus? O doamnă care fusese avocata evreilor la Holocaust. Această doamnă este singurul judecător care le-a spus nu a fost niciun genocid.

Când am venit, în luna… eu am venit să mărturisesc asta, e important, pentru că eu i-am găsit pe domnul Jijie şi pe domnul Iulian în ziua în care au primit sentinţa de la CEDO. Într-o lună jumătate au murit. Au murit de supărare. Au aşteptat până la 95 de ani şi la 95 de ani le-a tras şi CEDO o palmă. Unde-i sprijinul genocidului comunist? E şi afară domnule, evident. Şi deci au venit cu această plăcintă care spunea – nu a fost niciun genocid.”

Punct. Şi de la capăt.

„În urma lor, am venit şi eu, cu domnul Cicerone Ioniţoiu, am depus şi noi, pentru că am profitat de faptul că au fost foarte multe plângeri în dosar. Am trecut la ICCJ prin întâmplări care merită odată să vi le povestesc pentru că altfel o să spuneţi că afirmaţiile mele sunt bombastice. Vă voi arăta pas cu pas cum funcţionează justiţia română. Dar pasul cel mai interesant este momentul în care mi-a venit rândul – mi s-a închis procesul în nas din primul termen, din primul termen. Mi s-a spus că nu am depus nicio plângere, nu există niciun dosar, vă rog să mă urmăriţi, ca să aveţi scara fenomenului.

Deci, după 5 ani de zile de cercetări penale eu nu mai aveam nici plângere şi am fost scos afară pe uşă, procurorul a declarat că nu am depus nicio plângere, eu am spus că este o crasă minciună… n-a contat, am fost scos afară. Norocul a fost că la o săptămână am venit tot eu ca mandatar al lui Cicerone Ioniţoiu de la Paris. Ei, în momentul ăsta, mi-au venit câteva idei, că a doua oară nu e ca prima, şi am făcut câteva manevre care au prelungit procesul.

Vă spun pe scurt: am reuşit să observ că dosarele erau totalmente goale, nu aveau nicio filă. Din 49 de volume lucrate de procuratură pe care noi le contestam, judecătorii nu aveau nicio filă. Nici o singură foaie. Nici plângerea nu mai exista. Şi atunci am avut un mare moment de inspiraţie. Mi s-a întâmplat pe 9 septembrie. M-a izbit – nu cumva ăştia.. părea incredibil… şi am cerut să mi se dea acces în arhivă, la fostul meu dosar închis ca fiind nul. Şi m-am dus şi le ascunseseră la mine. 49 de volume, cu toate mărturiile, cu aceasta extraordinară bogăţie istorică, erau ascunse la mine în dosar.

Ce se întâmpla? Ăştia au făcut pasul greşit de a crede că mă întorc în Canada şi la revedere, şi le-au băgat la mine. Cum procedau? Având în vedere că erau cinci plângeri, când venea procesul unuia din noi, le băgau la altul, când venea la al doilea, le băga la primul, şi le învârteau între dosare şi veşnic nu exista niciun dosar. Vorbesc serios. Am răspundere pentru ce vă spun. Asta e justiţia din România, la asta să vă aşteptaţi dacă ajungeţi acolo. Deci, la modul acesta şi la nivelul acesta – să palmeze 49 de volume cu victimele comunismului, să le palmeze între dosare.

Cum s-a întâmplat de le-am găsit chiar în ziua procesului, am zis – staţi un pic, ştiu unde sunt, ştiu unde le-aţi ascuns, ştiu cine sunteţi, ştiu pe cine reprezentaţi. Aceste declaraţii nu aveau cum să fie foarte favorabile… până la urmă am fost trimis la Curtea de Apel, trimis… şi în final am ajuns şi eu acum la CEDO, am trimis un camion cu toată munca domnului Gheorghe Jiji. Aceste 49 de volume le-am pus pe internet, ca să nu dispară. Sunt puse pe internet, sunt accesibile public şi dacă vreţi să citiţi mărturiile o să vedeţi ce au declarat oamenii şi ce a considerat justiţia română că nu dovedeşte nimic.”

Recomandăm şi Statul captiv – cel mai mare aparat de represiune