Ţânţarii îmi stârnesc o pornire asasină. Oare călugării medievali îndurau tortura gângăniilor rotitoare, când caligrafiau cu pana, la pâlpâirea intimă a lumânării, slovele de foc ale ascezei? Nu ştiu să se fi vorbit în vreun manuscris de vreo sminteală a omului, cu etiologie ţânţărească. Cu misionarii europeni, în teritoriile păgâne, cu risc de paludism, e întru totul altceva. Revenind la mănăstirile europene, iau act din sursele colaterale despre perturbaţiile perceptive şi cerebrale datorită ploşniţelor, numai că acestea defilau în hoarde vizibile pe pereţii chiliilor, era comod să le striveşti, cu vinovată voluptate,  avea ce face toată noaptea creştinul insomniac. Apoi mai erau şi puricii dansanţi pe epidermele asprite de eforturile fizice diurne, precum şi nişte insecte foşgăitoare prin pletele şi bărbile lucioase, al căror nume ţine de secretul confesional.

Mă flagelez isteric în fel şi chp, îmi dau palme peste palme, peste ochi, peste obraz, fără milă. În vremurile de fadă normalitate, nu mă pedepseam cu atâta vrăjmăşie de sine, aveam o paletă cu care îi vânam, sau îi absorbeam cu furtunul de la aspirator. Într-o noapte am tras o spaimă soră cu moartea. Îi potolisem pe cei mici din hârjoneală, am crezut că i-am lăsat dormind, după ce i-am învelit şi am stins veioza. Stăteam în camera de alături, de veghe cu ţânţarii, frunzărind anemic un volum de logică patriarhală, când, deodată am auzit urletul fetiţei. Ţipa copilul îngrozit:

– Şarpele, mamă, şarpele în pat. Mamă, şarpele.

Nu ştiu cum am ţâşnit şi cum am ajuns în camera copiilor, cu mâna pe întrerupător.

– E mama aici, nu e niciun şarpe, ai visat urât.

-Şarpele, uite şarpele , ia-l , mamă , de pe mine.

Am smuls cearceaful. Fetiţa ţipa cât o ţinea guriţa, dar nu mişca, ţinea mânuţele pe piept, cu ochii îndreptaţi cu fixitate spre tavan. Acolo nu era nimic, decât poate nălucirea ei, avea coşmar copilul, am dat s-o iau din pat. Băiatul părea că doarme profund, nu mişca şi nu scotea niciun sunet. M-am aplecat cu grijă să iau în braţe fata, s-o liniştesc, şi, mai degrabă din instinct, l-am dezvelit şi pe băiat. Am înţepenit. Băiatul părea că doarme dus, cu masca de gaze pe figură. Se vede treaba că furtunul de la mască o îngrozise pe fetiţă. L-am scuturat de umăr pe băiat.

– Scoate-ţi porcăria asta de pe tine, uite cum ai speriat-o pe surioară.

El, nimic.

-Tu nu auzi ce-ţi spun? Te ţii de glume proaste? Scoate-ţi singur masca, te-ai jucat destul.

Băiatul tăcea mâlc.

Îmi venea să-i trag vreo două, dar fata sughiţa de plâns, aşa că mi-am abţinut pornirea de mânie. Şi apoi, orice poznă ar fi făcut, băiatul avea replică la toate, în cine şi de ce să dai, că nu apucam să fac pe supărata, histrionul meu, în baza dretului cutumiar de cel dintâi născut, juca scena candorii neprihănite, cu o prezenţă de spirit şi cu umor de căpiere, de începeam instantaneu să râd. Chiar şi acum, cum stătea cu masca de cauciuc peste mutriţă, arăta comatic. Până şi fetiţa se mai potoli, se uita cu interes la fratele mai mare, nu părea deloc străină de jocul de-a masca.

-Daniel, nu te face că nu auzi, ia-o pe Cristina lângă tine, şi scoate de pe faţă prostia de cauciuc, nu-mi pune răbdarea la încercare, ridicai strategic tonul, apucându-l uşurel de mână…Era inertă…Am tras de mască, tremuram ca varga, băiatul nu avea aer, se asfixia.

-Adu foarfeca la mama, Cristina, du-te fuguţa acolo, ştii tu unde e, vino repede cu ea, vezi să nu te împiedici, spiriduş.

L-am întors pe Daniel într-o parte, fata mi-a adus foarfeca, încercam să tai, dar cauciucul opunea rezistenţă, ână la urmă m-am trezit cu masca în mână, am aruncat-o speriată, băiatul era vineţiu la faţă, a început să tremure cu spasme.

-Respiră, Daniel, respiră.

Din vânăt s-a făcut galben ca turta de ceară, şi a început să verse. Toată noaptea i-am ţinut ligheanul şi i-am pus prosopul ud pe frunte. Nici a doua zi nu putea ţine capul sus pe pernă, şi-a revenit încet din greaţă şi torpoare. Cristina nu s-a dezlipit de lângă el, se ţinea de fratele mai mare ca o umbră şoptitoare:

– Daniel, mai e şarpele în burtică?

După ani şi ani, cu o noapte înainte ca Daniel să dispară de acasă, a venit în toiul nopţii la mine şi m-a întrebat din uşă:

-Mamă, dacă murea Cristina încă de atunci, în noaptea jocului cu masca, mai eram copilul tău?

M-am uitat la el nedumerită.

– Lasă, nu e greu să intuieşti că pe Cristina o ciupeau ţânţarii şi eu o apăram cu masca până adormea, numai că atunci, bestia de mască s-a înţepenit pe faţa mea. Norocul nostru, pentru că în nicio noapte Cristina nu a murit cu masca pe figură.

-Închide uşa, Daniel, miroşi dezgustător a băutură.

Şi Daniel a ieşit spăsit, a închis cu grijă uşa…

…Oare să fie adevărat că spiritele celor morţi şi dispăruţi suflă în lumânare? Iar reverenţa delicată a zveltei lumânări , cu licărirea-i scurtă, prevestitoare de întuneric, să fie semnalul avertizor că am luat-o razna, ciupită de ţânţari, prin habitatul senzorial? De unde şi până unde mi-a venit ideea să confer corporalitate şi consistenţă narativă unor biete umbre pâlpâind înfricoşate pe pereţi? De nu o fi să fie înfiripare narativă, asta e, mă duc mâine seară cu o pagină cerată şi le zic colegilor de cenaclu că revelaţia figurativă este obturată pe pereţi. Le dau foaia la control şi-i las pe ei să se descurce cu runele de ceară pe care le întipăresc cu vârful ascuţit al pixului.

Aşa să fie, dar mai întâi să bâjbâi după brichetă, fac lumină ca să presar pe albul paginii, picăturile firbinţi ale lacrimilor de ceară. Nu-i a bună, mi se năzăreşte o femeie verde şi strălucitoare, miniaturală, pe podea. E o femeie goală goluţă, un nud armonios, o siluetă decupată dintr-un vis, un vis diafan, în acelaşi timp angelic şi obscen, un vis pontifical. E frumoasă când stă cu mâinile lipite pe lângă corp, apoi, acelaşi corp miniatural perfect,se lăbărţează sau se chirceşte în fel şi chip, lasciv, provocator. Întind mâna mea strâmbată de reumatism  spre  ea, dar creatura nu se sinchiseşte, îşi face numărul, imperturbabil. Nu sunt pudibondă, nu am prejudecăţi, dar nici să stau bot în bot cu o stripteuză de bordel, fie ea şi miniaturală, parcă nu am nici răbdare şi nici chef. O preoteasă a amorului perversă, numai asta îmi lipsea, parcă-mi face cu ochiul şmechereşte, ca să-i aştern melodramatica poveste pe hârtie. Poţi să dai din fund şi din buric, cucoană, du-te la autoare feministe, piei din ochii mei, cocotină fosforescentă! Ia te uite nesimţita, cum se răsuceşte şi se rostogoleşte, se crede eroină de scandal în „Strania Poveste a Nimfomanei în Delir”.

Şi totuşi e reală, nu e nălucire, e bricheta pe care mi-a dat-o Kuki lunea trecută. Chiar nu e decât bricheta, o aprind la lumină, nu se vede nimic, o sting, nu se vede nimic, dacă o ţin pe verticală, dacă stă culcată pe suprafaţă plană, începe să dea din mâini şi din picioare fata, de era să cred că a dat nebumia imaginativă peste mine. Bravo, Kuki! Te duceai afară la fumat nu din sfială faţă de noi, adulţii, şi nici spre a reflecta asupra erorilor gramaticale monitorizate de Carlos, pur şi simplu te duceai să-ţi priveşti dama dezbrăcată.

Beleaua de brichetă a creat o breşă prin fumul de ţigară şi de lumânare.

Şi dacă-mi râde în nas un poeţel empiric, laolaltă cu gaşca lui de liceeni, nu face nimic, râsul e semn de sănătate. Poate ar fi fost mai înţelept din partea mea să nu-l opresc din râs pe Daniel, când fabula tot felul de drăcării, într-o poveste cu un moş şi o gară în care bâzâiau greieraşii electronici, toată stratagema lui avea în vedere să fenteze răspunsul la întrebarea despre note şi despre teme. Tot aşa şi puştimea de la cenaclu e pusă pe succes instant şi pe destructurare normativă. Scrâşniţi sau fulguranţi, adolescenţii îşi profesează plictisul ca artă de a fi. Nu degeaba Carlos îi sancţionează drastic pentru impostură şi tupeu:

-Na-vă genericul de rumegat, „ Vaca şi salcâmul”. Faceţi să trepideze burta vacii umflată de floare de salcâm! Voi, gaşcă liceală, scutiţi-ne de teoria „meta” şi de serialul cuvintelor compuse: metabolism, metaforă, metamorfoză, metadonă, metalurgie, mă mir că aţi sărit peste metastază.

-Exact, metastazele Cristinei, mă trezii şi eu glăsuind mecanic.

– Pauză pentru fumat, decretă Carlos placid.

Asta a fost lunea trecută. Diseară o să invoc o scuză infantilă că nu am găsit acoperirea în cuvinte pentru ideea visului pontifical…

Virginia Paraschiv

Notă: Această povestire a fost publicată în 2009, în Oglinda Literară.

Daniel, pripăşit prin Occident, nu s-a mai întors în ţară, niciodată, nici viu nici mort. A dispărut din lista nouă de recensământ.