Povestiri din tolba varegului Ivar de la Nipru

Răzbunarea Doamnei Olga (I)

 

Cel de la care am auzit istoria cu care acum vreau să încep, m-a păgubit odată de o pereche de piei dintre cele mai bine argăsite, măcar că povestitorul este el însuşi priceput la meşteşugul prinderii vulpilor iarna. Plata nu i-am dat-o pentru că am fi făcut vreun târg între noi, deşi, dacă stau să judec drept, tot târg a fost şi acela, când m-am legat că dacă l-oi întreba cât adevăr cuprinde povestea lui, să-i plătesc cinstit atât cât îmi va cere. Mi-am ţinut vorba, aşa cum e obiceiul prin părţile noastre dintre Dunăre şi mare, iar acum iată povestea celui care singur îşi spune Ivar de la Nipru.

 

Sviatoslav a fost numele unei căpetenii ale varegilor, aşezaţi în ţinuturile Kievului. Acest vredninc urmaş alt strămoşilor săi războinici nu s-a ferit nici când a fost vorba să pornească în fruntea corăbiilor sale şi să tăbărască asupra cetăţii celei mari de la marea din sud. Mulţi o numesc Bizanţ, dar noi, cei de neam vareg, îi spunem Miclagord. Izbânda lui Sviatoslav la zidurile tari ale oraşului n-a fost dintre cele mari. Voievodul şi împăratul au încheiat pace, dar când varegul s-a întors la malul lui nu i-a fost dat să mai trăiască multă vreme. A fost ucis de vrăjmaşi din neamul drevlinilor, pe când se afla în ţinuturile lor ca să adune biruri. (Asta s-a petrecut în anul de la Hristos 945, după cum stă însemnat în cronici). Cum fiul celui astfel doborât era încă nevârstnic, frâiele puterii le-a luat în mîinile sale, Doamna Olga, mama băiatului.

Drevlinii s-au sumeţit foarte după ce l-au dat corbilor pe Sviatoslav. Domnitorul lor, pe nume Mal, a trimist degrabă solie la curtea văduvei cu cererea ca aceasta să primească a-i deveni soţie. La această pretenţie neruşinată stăpâna cetăţii varegilor nu şi-a pierdut cumpătul, ci i-a primit pe soli cu bună voinţă şi i-a ospătat cum se cuvine. Despre întoarcerea la corabia lor însă n-a mai fost vorbă. În noaptea care a urmat, Doamna Olga a pus de s-a săpat o groapă mare într-o lature a cetăţii, unde i-a aruncat pe toţi şi i-a îngropat de vii.

Dar aceasta n-a fost totul. Stăpâna tronului a trimis drevlinilor carte prin care i-a lămurit că dacă voievodul Mal voieşte să-i fie soaţă, atunci să se îndure şi să trimită la ea pe cei mai vrednici războinici din ţinutul lor. „Numai în tovărăşia lor se va lăsa purtată la tronul acestuia”, mai stătea scris în răvaş. Viitorul soţ i-a făcut pe voie iar când măreţul alai a sosit la curtea Olgăi, văduva i-a întâmpinat cu onoruri. Potopiţi de atâta preţuire arătată, oaspeţii n-au mai întrebat de soarta primei solii iar oştenii varegi nu s-au grăbit nici ei să le răspundă la o întrebare care nu le-a fost pusă.

La căderea serii, gazdele i-au îndemnat pe cinstiţii peţitori să intre cu toţii în locuinţa cu saună ca să-şi alunge de pe ei povara sudorii culese de pe drum. Odată intraţi în încăperea cu aburi şi jăratec pe grătare, slujitorii Olgăi au ferecat bine uşa după ei şi au dat foc saunei. Au ars acolo toţi cei care se aflau înăuntru iar după această răzbunare, tronul varegilor de la Kiev fu luat în stăpânire de fiul lui Sviatoslav.

Astâmpărul Doamnei Olga (II)
Dragii mei nepoţi, apucasem să vă spun că, după stârpirea războinicilor lui Mal, tronul varegilor fu preluat de fiul lui Sviatoslav. Vorba e adevărată numai pe jumătate căci de la întâmplarea cu arderea lor în saună şi până la trecerea coroanei de pe capul Doamnei Olga pe fruntea urmaşului ei a mai trecut oarece vreme. Meşterul Ivar de la Nipru îşi urmă povestea începută mai demult precum urmează:

Văduva voievodului a cugetat aşa că lucrarea cu neamul drevlinilor nu fusese de tot terminată. Gândul ei era că atâta vreme cât mai marele lor, căpetenia Mal, încă mai făcea uitat tributul cuvenit vecinilor săi, răzvrătirea lui nu putea fi răbdată. Aşa s-a făcut că, la vreme priincioasă (în cronică stă scris văleatul 946), apriga femeie adună oaste şi se năpusti cu ea asupra drevlinilor. Aceştia, văduviţi cum erau de vitejii lor cei mai de soi (arşi de vii în sauna din cetatea Kievului), au fost daţi repede peste cap. Învinşilor scăpaţi cu viaţă nu le-a mai rămas alta decât să fugă şi să se adăpostească în aşezările lor întărite. Una dintre acestea se chema Iskorosten’ şi acolo s-a oprit Doamna Olga cu gând de a o lua în stăpânire. Cum izbânda nu prea se arăta la faţă, văduva s-a folosit iarăşi de vicleşug.

Solii ei i-au înştiinţat astfel pe drevlinii din dosul zidurilor că mânia stăpânei lor s-a înmuiat şi că aceasta făgăduieşte să nu-i mai năpustească. Voia ei era doar aceea de a duce cu ea la Kiev un tribut simbolic: trei golumbi de la fiecare gospodărie din cetate! Bucuroşi să scape de duşmani numai cu atât, localnicii au făcut de îndată precum li s-a cerut. Noaptea care a urmat însă, varegii au legat tăciuni aprinşi de picioarele zburătoarelor şi le-au dat drumul înapoi spre cuiburile lor. Înturnate în cetate, păsările au poposit fiecare la gospodăria de unde fuseseră răpite şi aşa s-a făcut că acelea au luat foc. N-a curs multă vreme şi toată aşezarea a fost cuprinsă de flăcări. Fugarii scăpaţi de urgia pojarului au căzut în mâinile varegilor care i-au tăiat precum făcuseră odinioară neamul lui Israel, când Domnul Dumnezeu le-a dat în mână cetăţile din ţara Canaanului. Greu bir a fost pus apoi pe grumazul celor rămaşi în viaţă.

După întâmplarea aceasta, Doamna Olga s-a molcomit cu adevărat, şi-a adunat vitejii şi s-a întors cu fiul ei la locurile de baştină. Asta vrea să însemne meleagurile Kievului şi nu depărtatele fiorduri ale Skanzei, de care puţini din preajma ei mai ştiau.

Atât îmi aduc eu aminte din cele povestite de Ivar de la Nipru, în acea iarnă de pomină, când m-a lăsat mai sărac cu două pielicele frumos lucrate iar eu şi ai mei ne-am ales cu capul împuiat de minciuni despre vremuri de altădată. Dintr-atât însă nu ni s-au strâns băierile inimii aşa de tare încât să nu-l aşteptăm să poposească în bordeiul nostru de pe coasta Măcinului şi în iarna următoare

Descălecatul lui Rurik (I)

„Povesteşte-ne cum a fost atunci”, l-am îndemnat eu pe Ivar de la Nipru în iarna care a urmat, cînd iarăşi s-a aciuat la noi ca să-şi dezmorţească ciolanele bătute de vântul aspru al Dobrogei. La timpurile descălecatului mă gândisem eu când am adus vorba despre întâmplările cele vechi. Timpul când strămoşii Olgăi (Ivar îi spunea, Helga) au părăsit Scanza cu corăbiile lor ca să se aşeze la malurile Niprului. Oaspetele vânător nu s-a lăsat îmbiat prea mult nici la povestit, nici la deşertatul ulcelei de vin pe care i-am aşezat-o alături. După ce a lăudat gustul licorii Ivar a pus deoparte pântecoasa de lut, şi-a şters mustăţile falnice şi a început aşa:

Asta a fost tare demult, pe vremea când varegii încă nu auziseră de Dumnezeul cel adevărat. Pe atunci ei se rugau la zeii lor păgâni stând în picioare şi îşi îngropau căpeteniile sub movile de pământ, împreună cu femeile lor care nu răbdau să mai trăiască fără ocrotitorul care le-a părăsit. Se iscase o zaveră aşa de mare la marginea de sus a lumii că nu mai era chip să fie stinsă. Estonii, slovenii, krivenii şi vepsenii se sfădeau între ei şi cu vorbe dar mai ales cu tăişul săbiilor întru dovedirea dreptului pe care fiecare dintre ei se jura că-l moştenise. Mai marii lor s-au luat atunci şi au trecut apa cea întinsă care-i despărţea de Scanza ca să meargă la neamul rusenilor să le spună: „Pământurile noastre sunt întinse şi mănoase, dar largă e şi zâzania dintre noi. Alegeţi voi una dintre căpeteniile voastre care să vină să domnească peste noi, ca să fie pace şi înţelegere între neamuri.” Rusenii au primit cu bunăvoinţă rugămintea vecinilor de la miazăzi. Au ales dintre cei mai vrednici dintre dânşii trei fraţi. Fiecare dintre ei şi-a strâns oameni buni care ştiau să tragă la rame şi erau în stare să poarte securi la brâu şi paveze grele după care au luat calea spre noile tărâmuri.

Rurik îl chema pe cel mai bătrân dintre fraţi. Om cu braţe tari şi cu minte ageră care şi-a aşezat războinicii mai întâi în cetatea numită Ladoga iar pe urmă la Novgorod, în josul râului Volkov. Fratele mijlociu, Sineus s-a aşezat în Belozero, la marea cea albă, mai jos de Onega iar mezinul, Torvald, în Izborsk, mai jos de lacul Peipus, la hotarul cu ţara estonilor. De atunci înainte, spune cronicarul, ţinuturile acelea s-au chemat ţara rusenilor.

Povestea lui Odun şi a ursului polar (I)

 

Ştiu că cinstitul meu cititor meu s-ar fi aşteptat să urmez povestea vestitului neam al lui Rurik, cel care, împreună cu varegii săi, părăsise cândva meleagurile Scanzei şi, coborând cu corăbiile lor lungi spre inima uscatului, se aşezase cu temei în ţinuturile mănoase udate de Niprul cel mare. Iată însă că inima îmi dă ghes să întrerup firul acelei frumoase istorii pe care moşul meu, Gavrilă olarul, o auzise de la prietenul său, Ivar de la Nipru, pentru că o altă poveste mi se născu acum în minte şi tare aş vrea să v-o împărtăşesc, de teamă ca nu cumva s-o uit dacă mai amân. Şi pe aceasta ne-a depănat-o  tot oaspetele nostru iernatec, venit dispre meleaguri răsăritene. Iată, acestea au fost cuvintele lui, aşa cum mi le aduc chiar eu aminte.

 

Odun îl chema pe un tânăr destoinic ce locuia odată pe îndepărtatul ostrov al Islandiei, laolaltă cu mămuca lui bătrână. Într-o bună zi se gândi băiatul să-şi lase casa părintească şi să plece să-şi caute norocul în lume, împreună cu alţi voinici de prin partea locului. Sărmana lui mamă nu vru să-l lase să plece, dar inima lui Odun nu se lăsă înduplecată. Îi spuse bătrânei că peste trei ani se va întoarce şi va aduce cu el atâtea daruri că vor putea trăi îndestulaţi tot restul vieţii. Aşa s-a făcut că flăcăul îşi luă rămas bun de la cea care-l născuse şi-l crescuse, pentru a lua calea mărilor bătute de furtuni.

Mai întâi călătoriră, el şi tovarăşii lui, către ţărmurile îngheţate ale Groenlandiei. Acolo le-au fost şi masul peste iarnă. Cât au aştepat, şi-au petrecut vremea prinzând peşte şi vânând foci. Într-o zi lui Odun îi ieşi norocul în cale şi prinse în capcană o mândreţe de urs alb. Era unul din aceia mari cât o colină, cu blana frumoasă cum nu se poate spune. Întâi se gândi să se întoarcă cu el acasă. Ştia că mama lui se va bucura mult văzându-l că vine îndărăt atât de repede şi cu asemenea belşug de hrană. Pe urmă chibzui dacă nu ar avea mai mare haznă să-l vândă pe preţ bun în ţara normanzilor ori a danilor, şi abia mai apoi să se întoarcă la vatră. Gândul din urmă îl socoti cel mai bun aşa că, în cap de primăvară, Odun şi tovarăşii săi lăsară în urmă ţărmul Groenlandei cea bătută de vânturi aprige şi se îndreptară spre ţara locuită de normanzi.

 

Ajunşi acolo, destoinicii corăbieri traseră la mal, coborâră pe uscat şi căutară adăpost pentru noapte. Ursul cel alb îl purtau după ei. Avea labele şi grumazul prinse meştegit în lanţuri aşa încât fiara putea să pună un picior înaintea celuilalt dar nu mai mult. Regele norvegilor află curând de oaspeţii islandezi şi de minunea de urs ce-i însoţea. Trimise oameni care să-i aducă numaidecât la curte. Harald era numele regelui şi când Odun fu adus în sala tronului îl întrebă de cum îl văzu:

– E mare jivina pe care o ai cu tine?

Odun răspunse că era o sălbăticiune ca oricare alta, după care stăpânul ţării îl întrebă iarăşi:

– Vrei să ţi-l cumpăr cu cât socoteşti că face?

– Nu vreau să-l vând, răspunse flăcăul.

– Vrei să-ţi dau preţ dublu pe el?

– Nici asta.

– Ce ai de gând atunci să faci cu el, vru să ştie riga Harald.

– Mă gândesc să-l duc în dar regelui danilor.

Din care pricină îl înfruntase astfel Odun pe gazda sa, nu ştiu. Fapta aceea rămâne o taină şi pentru mine acum, aşa cum a fost şi pentru slujitorii buluciţi atunci la curtea regelui norvegilor. Poate că nu a fost mulţumit cu preţul. A socotit el oare că un rege precum Harald ar fi putut să-l îmbie cu o sumă mai mare? Ori poate pe flăcăul cel destoinic îl fulgerase gândul că nu se cădea să vândă un animal pentru care el nu plătise nici o coroană, ci pe care l-a dobândit ca pe un dar venit din ceruri!? Numai Odun singur poate şti ce-a fost în inima lui. Cât despre regele Harald, după ce primi răspususl mândru al flăcăului, îi răspunse astfel:

– Du-te sănătos acolo unde ţi-ai pus în gând. Când te-i întoarce dintr-acolo vreau numai să treci iarăşi pe la mine ca să-mi povesteşti cum te-a răsplătit regele Sven pentru ursul tău. S-ar putea întâmpla ca tu să fii unul din acei oameni pe care-i caută norocul.

Istoria lui Odun şi a ursului polar (partea II-a)

 

Odun, spuneam că se numea flăcăul plecat cu tovarăşii săi de pe ostrovul Islandiei în căutare de pricopseală pe alte meleaguri. Când corabia lor ajunse la regatul danilor, regele lor ştia deja de isprava noilor veniţi. Cu toate astea vru să afle chiar din gura lor, care era pricina pentru care bătuseră cale atât de lungă. Iar Odun răspunse:

– Pământul meu e Islandia cea cu legi drepte şi oameni cinstiţi. Am venit la tine ca să-ţi dăruiesc un urs alb pe care l-am dovedit în ţara numită „cea verde”, măcar că, atât cât am adăstat noi acolo, n-am văzut niciunde iarbă de păscut.

– Lasă asta, îl grăbi regele Sven!

– Pe drum încoace, m-am oprit în regatul norvegilor. Harald, regele lor, vru să mi-l cumpere, dar eu i-am spus că nu-l vând. L-am lămurit că mai degrabă vreau să ţi-l dăruiesc ţie.

Regele danilor fu deopotrivă mirat şi bucuros să audă acele vorbe cuminţi. Primi cu dragă inimă darul lui Odun şi îl adăposti în cetatea sa. Islandezul rămase acolo împreună cu tovarăşii săi toată iarna. La venirea primăverii însă se duse cu pas întins la gazda sa şi-i spuse:

– Bunule rege, îţi mulţumesc pentru gostie, dar acum e musai să ne întoarcem la locurile de unde am venit.

Regele se întristă foarte, când auzi aceasta:

– De ce vrei să pleci? Oare nu ai fost găzduit cum se cuvine la curtea mea?

Odun se grăbi să răspundă:

– Ba am fost omenit cum nu se poate mai bine. Dar mi se strânge inima când ştiu că eu petrec aici la tine în vreme ce mămuca cerşeşte, acolo departe, pe la uşile altora.

– Bun răspuns mi-ai dat, grăi regele. Eu nu pot să te opresc, dar înainte de a porni la drum vreau ca meşterii mei să deretice şi să călăfătuiască o corabie pentru tine. Asta ca plată pentru dihania de urs care, iată, s-a făcut de două ori mai mare de când leneveşte aici la noi.

După o lună, regele Sven îl chemă pe Odun la sine şi îi arătă corabia. Pe urmă îi vorbi aşa:

– Dacă pe drumul tău de întoarcere te va paşte primejdia şi corabia va fi aşa de tare vătămată că va trebui s-o părăseşti, e bine să rămâi cu ceva care să arate că te-am răsplătit regeşte.

Zicând acestea, regele îi dărui doi saci de piele, plini cu bani de argint. Apoi îi spuse iarăşi:

– Dacă va da nenorocul peste tine şi vei pierde şi sacii, nimeni nu va putea şti că ai fost oaspetele meu.

În timp ce rostea aceste cuvinte, regele îşi scoase o brăţară de aur de pe braţ şi i-o întinse lui Odun, adăugând:

– Dacă vei fi păgubit şi de corabie şi de sacii cu argint, brăţara asta va dovedi că ai fost la curtea regelui Sven. Niciodată să nu te desparţi de ea. Fără decât atunci când vei socoti că vrei să răsplăteşti pe un om de ispravă. Pentru că brăţara asta nu o merită decât un om ce poate fi socotit mare, cu adevărat.

Acestea au fost ultimile cuvinte pe care regele danilor le-a împărţit oaspeţilor săi înainte ca islandezii să se urce pe mândra corabie primită în dar.

Istoria lui Odun şi a ursului polar (partea III-a)

 

Dar din dar se face rai, glăsuieşte o vorbă de-a voastră, a dreptcredincioşilor, iar istoria mea pe care v-am povestit-o până acum şi pe care v-o spun mai departe dovedeşte cu prisosinţă că-i adevărată.

După ce-au părăsit coasta Daniei, Odun şi oamenii săi luară calea de întoarcere, dar n-au îndreptat corabia spre ostrovul Islandiei. Fiul văduvei vru să-şi ţină cuvântul dat regelui Harald al norvegilor aşa că acolo s-au oprit mai întâi. Regele i-a întâmpinat la fel de bine ca şi prima oară apoi l-a cercetat pe flăcău:

– Spune, zise el, cum te-a răsplătit riga Sven pentru ursul pe care i l-ai dăruit?

– Mi-a mulţumit din inimă, răspunse acesta.

– Plata asta o puteai avea şi de la mine. Altceva nu ţi-a dat?

– Mi-a dat hrană si bunuri ca să avem pe drumul de întoarcere acasă.

– Asta n-a fost rău. Dar trebuie că ţi-a mai dat şi altceva.

– Mi-a dat o corabie anume pentru noi încheiată şi călăfătuită.

– Te-a răsplătit regeşte, dar asta putea-i primi şi de la mine.

– Am mai primit doi saci de piele, plini cu bani de argit.

De data aceasta regele Harald făcu ochii mari:

– Asta da, mărinimie, spuse el, de la mine n-ai fi primit atât. O corabie cu provizii de întoarcere socot că ar fi fost în destul. Nu cumva ţi-a mai dăruit încă ceva pe deasupra?

Odun îi arătă atunci brăţara de aur pe care o purta şi-i spuse:

– Mi-a dăruit brăţara asta. Mi-a spus că dacă voi avea nenorocul să pierd tot avutul pe mare, măcar cu atâta lucru să mă aleg din partea lui.

 

În acea clipă regele Harald a înţeles că voinicul aflat dinaintea sa era cu adevărat ceea ce se cheamă un om cu noroc. S-a ridicat atunci din jilţul său, l-a lăudat pe regele danilor pentru mărinimia lui apoi l-a întrebat pe călător dacă nu vrea să rămână în cetatea lui peste iarnă.

Odun se bucură de bunătatea gazdei. Socoti că, dacă mai stă o iarnă pe tărâm străin, va ajunge acasă taman la sorocul făgăduit mamei sale înainte de plecare. Se hotărâ să rămână. Petrecu iarna ospătând cumpătat la curtea regelui iar, când soarele primăverii lumină iarăşi fjordurile norvegilor, îşi înştiinţă gazda că a venit vremea să ridice pânzele. Regele i-a urat cele bună, dar, înainte de a urca pe corabie, islandezul şi-a scos brăţara de aur şi a dăruit-o acestuia.

– De ce vrei să te lipseşti de o podoabă atât de preţioasă, se miră regele?

Iar Odun răspunse:

– Regele Sven m-a sfătuit să nu mă despart de ea niciodată, afară de împrejurarea când voi vrea să o dăruiesc unui om cu suflet mare. Mie îmi pare că acum am întâlnit acel om. Bunule rege, eu nu am uitat că, la primul meu popas la curtea ta, ai fi putut să-mi răpeşti şi ursul şi viaţa. N-ai făcut-o, ci m-ai lăsat să călătoresc în bună pace mai departe. Primeşte deci darul meu, ca semn de recunoştinţă.

Regele Harald primi brăţara cu demnitatea pe care suzeranii ştiu s-o arate în orice împrejurare. În schimb l-a împovărat pe feciorul văduvei cu atâtea bunuri de preţ că sacii şi cuferele bine umplute abia mai încăpeau în pântecele corăbiei.

Pe la mijlocul verii, Odun şi oamenii săi ajunseră înapoi acasă. Bucuria mamei lui şi veselia celorlalţi locuitori care l-au întâmpinat la ţărm, n-a fost mică. Au văzut cu toţi bogăţiile cu care era burduşită corabia celor întorşi de pe mare. Vestea isprăvii lor s-a întins în tot ţinutul iar, de atunci şi până la sfârşitul zilelor sale, Odun fu recunoscut şi cinstit ca un om înzestrat cu noroc.

 

Aici se încheie povestea lui Ivar de la Nipru, dar îngândurările mele abia acum încep. Lasă că povestea varegului îi arăta pe locuitorii nordului a fi cu totul altfel decât o hoardă de războinici sângeroşi despre care am auzit atâtea poveşti de groază. Dărnicia regilor faţă de fiul văduvei o înţelegeam şi pe aceea, întrucât a fi binevoitor faţă de un om pe care zeii l-au socotit vrednic de favoarea lor însemna să-ţi atragi tu însuţi dărnicia zeilor. Cel mai mult am cugetat însă la asemănarea acestei istorii cu povestea fiului risipitor din sfânta noastră Carte. Atâta numai că în istoria spusă de Ivar, faptele se petreceau pe dos. În loc să se întoarcă acasă spăşit şi ruşinat, precum fiul ce slujise ca porcar prin străini, Odun cel destoinic a revenit acoperit de onoare şi încărcat de bogăţii. Multe învăţături s-ar putea scoate din cântărirea acestor istorii, dar socot că alţii sunt mai pricepuţi la o astfel de treabă. Eu mă mulţumesc doar să însemn gândul care m-a săgetat la scrierea acestor rânduri iar de aici încolo, Dumnezeu să vă ajute.