314gdlm2jDL._UY250_http://www.amazon.com/Irina-Pavlovici/e/B00IT1QDXK

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
5. Jan

Când l-am cunoscut pe Jan, nu mi-aş fi închipuit niciodată că ar putea să cadă aşa un noroc pe capul meu. Era, pur şi simplu, perfect. Tot ceea ce mi-aş fi putut dori vreodată şi chiar cu bonus. Băiat chipeş, cum ar zice cotoroanţa de mătuşă-mea de la Londra, căreia la peste optzeci de ani i se scurg ochii după el. Dar nu numai ei. Jan i-a citit pe Shakespeare şi pe Voltaire în original, merge la muzee şi are simţul umorului. Ce să-ţi doreşti mai mult?

Cel mai surprinzător este însă că a reuşit să se strecoare cu o agilitate de iluzionist în universul meu contorsionat de emigrant. În viaţa mea ambivalentă şi-n gaşca mea de prieteni ciudaţi.

De abia ieşiserăm împreună, că-şi şi cumpărase Le Roumain sans Peine[1]. A făcut imediat progrese considerabile. Poate şi pentru că provenea din poporul acela mic şi deschis către tot, de care parcă se prinde orice limbă. A pus mâna, fără să fie nicidecum îndemnat, pe Caragiale în engleză şi pe Rebreanu în germană. L-am cărat în săli obscure din cartiere improbabile, unde se vedeau Balanţa lui Pintilie, dar şi Pădurea de mesteceni al lui Wajda sau Piesă neterminată pentru pianina mecanică al lui Nichita Mihalkov. Inconturnabile pentru a-mi cuceri inima. Bun, a adormit la Solaris[2], ca de altfel jumătate din sală. Prietenii mei români l-au încercat cu toate: palincă, ciolan cu fasole, mititei şi l-au învăţat să înjure. Verdictul a fost unanim: „Ne place băiatu’! E de-al nostru!ˮ

Am făcut împreună turul mânăstirilor Moldovei, ne-am preumblat prin Deltă, am vizitat cetăţile fortificate din Transilvania, Braşovul şi Sibiul. Evident, şi eu am fost la Amsterdam şi la Maastricht, m-am îmbuibat cu Rembrandt, cu Rubens şi cu Van Eyck pe unde am putut.

Asta nu înseamnă că lui Jan îi place totul în România, că acceptă orice şi nici că nu suntem în stare să-l minunăm. Ciorbă de burtă n-ar mânca nici bătut şi încă nu-i vine să-şi creadă ochilor că la Bucureşti, capitală europeană, jumătate din pasagerii unui tramvai se închină când vehiculul trece prin faţa unei biserici. Olandezii şi românii sunt poate extremele Europei când vine vorba de religie. Iar de Boboteaza trecută am reuşit să-l dăm gata. A rămas perplex când a văzut popii venind în casă şi aruncând cu apă sfinţită pe pereţi. S-a tăvălit de râs când se uita la mutra maică-mii căreia aceste invazii nu-i fac o deosebită plăcere şi care se temea ca apa împroşcată peste tot să nu-i strice tablourile şi pereţii proaspăt zugrăviţi.
– Ce fac?
– Sfinţesc casa pentru anul cel nou.
– Şi maică-tii, dacă nu-i convine, de ce nu-i dă afară?
– Nu-ndrăzneşte, fiindcă-i păcat.
– Uite ce-i fac!

Ne-am sufocat amândoi de râs. Cei doi popi tăbărâseră pe mama, care se refugiase în camera ei din fundul casei şi, întrucât avea mâna-n ghips ca urmare a unei căzături pe gheaţă, o blagosloveau cu urări de sănătate. Inutil de zis că nu părea foarte fericită.
– Şi pe urmă vine ursul?, întrebă Jan după ce-şi mai revenise din mirare.

Trebuie deci spus, cu patriotică mândrie, că noi, românii, avem încă produse şi obiceiuri exotice, care pot să-l minuneze pe un olandez umblat şi care vine aici în mod regulat de cincisprezece ani. Încă mai avem, pentru că intrarea în comunitate i-a adus lui Jan nenumărate dezamăgiri. Degeaba a dat raite repetate în piaţa Obor, a trebuit să se resemneze că nu va mai vedea nici acolo păsări vii, o directivă europeană punând brusc capăt uneia dintre atracţiile dâmboviţene majore. Iar cum ne cunoaşte de multă vreme, e rar să-l mai putem păcăli. La orice chef în Bucureşti, trece prevăzător sticla de Borsec pe sub nări şi de abia după această verificare de rutină îşi toarnă în pahar lichidul care nu mai poate fi confundat cu ţuica.

Dar şi el m-a uimit ani de zile cu destule chestii şi mă mai uimeşte încă şi-n ziua de azi. Jan este genul „creativˮ şi de când l-am cunoscut mi-a umplut universul cu producţii din varii domenii, unul mai diferit decât celălalt.

Odată a fabricat bere în apartamentul nostru de la Paris. Pentru cine nu este la curent, facerea berii constituie o activitate migăloasă, ce necesită achiziţionarea unei recuzite serioase şi relativ voluminoase. Procesul durează mult şi miroase urât. Nici prietenii mei români n-au înţeles de ce „olandezulˮ nu-şi cumpără bere de la colţ. Dar aşa e Jan. A făcut bere singur. Mai mult decât atât, mă copleşeşte cu realizările sale artistice, foarte îndepărtate, cel puţin în aparenţă, de cele pe care ar trebui să le aibă un inginer. În timpul lui liber pictează, cântă la pian şi la flaut, alcătuieşte montaje şi instalaţii din diversele-i creaţii amestecate. În vacanţa de vară, de care se bucură întotdeauna ca un copil, Jan face fotografii, scrie articole şi schiţe de voiaj care pe urmă apar în nişte publicaţii cărora numai el le poate pronunţa numele. Odată mi-a spus:
– Ai noroc că nu înţelegi olandeza.
– De ce?
– Asta pentru ca în plus să nu fii obligată să citeşti ceea ce scriu.

Cu el, viaţa nu e niciodată monotonă. Am umblat amândoi haihui prin lumea-ntreagă timp de zece ani, dorindu-ne numai să descoperim lucruri noi împreună. N-avem rată la casă, n-avem copii. Doar noi doi într-un apartament din mijlocul Parisului. Un vis!

Dar, de câtăva vreme, ne-am decis să avem un copil. Era momentul. Ne-am aşezat pe treabă, regulat, cu entuziasm şi… nimic. Doi ani la rând de false speranţe, de aşteptări deşarte, dar nemernica de barză nu dădea niciun semn de existenţă.

La sfatul unei bune prietene, ne-am dus să-l consultăm pe celebrul profesor Moscovici, căreia el îi soluţionase problema. Am fost la el de mai multe ori, am făcut teste şi analize, însă nu s-a ajuns la nicio concluzie. Nu avem niciunul vreun defect evident care ne-ar putea împiedica să ne reproducem ca toată lumea. Suntem buni şi sănătoşi fiecare în parte, totul pare a fi la locul lui, nu avem niciun cusur care să se vadă.

Stresul epocii moderne, ne-a spus profesorul, e normal, a adăugat ca să nu ni-l sporească în mod inutil, se întâmplă des. Iar apoi, mi-a impus un ritual cotidian. Să-mi iau zilnic temperatura, s-o notez şi voi observa cu siguranţă în intervalul central o creştere a gradelor, iar atunci trebuie acţionat. Mi-a înmânat în acest scop un calendar unde să consemnez zilnic evaluarea termometrului. Punctele unite formau un grafic ce trebuia să culmineze în ziua cea mai propice.

Am acţionat şi-n zilele de top şi-n cele cu mai puţină alertă roşie, urmărind cu sufletul la gură graficul unduitor. Acelaşi rezultat dezarmant. După câtva timp, euforiei primelor luni i-a urmat rutina, iar rutinei plictisul. Iar de şase luni activitatea a încetat cu desăvârşire. De parcă regularitatea acţiunii efectuate de fiecare dată când puneam o cruciuliţă mai sus pe tabloul cu fond galben din bucătărie ne-ar fi descurajat pe vecie. Acum, bântuim amândoi ca doi străini în frumosul nostru apartament din mijlocul Parisului şi privim fiecare, în camere separate, câte un alt canal de televiziune. Mergem la piese de teatru diferite, citim cărţi diferite. Jan se uită la mine ca la un capac de cratiţă, dar poate că şi capacul de cratiţă devine mai interesant dacă e murdar. Ce-o fi-n capul nostru? Aşteptăm poate ca un har divin să ne-aducă un copil din…? Să vină barza? Să-l găsim în verze, aşa cum li se spune copiilor francezi când sunt mici?

6. Londra

La sfârşitul săptămânii mă voi duce două zile la Londra. Slavă Cerului că pot să mă mai destind puţin şi să nu fiu nevoită să bocesc pe umărul prietenelor despre soarta mea cea crudă. Inutil să spun, nicio veste de la Jan, ceea ce mă disperă din ce în ce mai tare.

Am din fericire un program foarte încărcat şi reglat precum un calendar englez: termin treaba la cinci şi jumătate, beau o bere cu colegii până la şase, iar la şase şi jumătate sunt invitată la un alt drink la mătuşa mea îndepărtată, tanti Rodica. Nu cinez la ea, fiindcă va fi mâncat deja la bridge-ul de joi, ce se sfârşeşte la cinci şi jumătate, iar la optzeci de ani trecuţi, când ai ciugulit ceva la cinci, nu mai poţi să cinezi. Amicul meu Thomas mă va duce la dinner şi ne-am dat întâlnire la ora opt în holul impunător al imobilului londonez unde locuieşte mătuşa mea. N-am îndrăznit să-l invit sus pentru că tanti Rodica îl preţuieşte peste poate pe Jan şi cine ştie ce măgării i-ar fi susurat bietului băiat, numai pentru că a îndrăznit să mă invite să ies cu el în oraş.

Tanti Rodica nu spune, de fapt, măgării. O persoană de modă veche şi atât de bine educată ca ea, care trăieşte la Londra de mai bine de cincizeci de ani, nu poate spune măgării. Însă mi-e groază de maliţiile de care e capabilă în cel mai pur bonton englezesc.

La şapte fără douăzeci, portarul mă anunţă şi pe la fără un sfert sun la uşa grea de stejar. Mă ia din uşă:
– Degeaba trăieşti tu de atâţia ani la Paris, că tot româncă ai rămas.

Când un român plecat din ţară îl face „românˮ pe un alt român plecat, înseamnă că cel vizat e prost crescut sau, şi mai rău, mitocan. Iar eu, în loc de şase şi treizeci de minute, oră la care îmi propusesem să apar, ajunsesem din cauza traficului la şapte fără un sfert.
– Puteai să dai măcar un telefon, să mă anunţi că întârzii.
– Era trafic aglomerat şi nu ştia nici şoferul cât timp o să dureze, îmi pare rău, articulai eu jenată. Şi la ce-ţi folosea să-ţi dau telefon, te duci la bal pe urmă?, bodogănii în minte.
– Ţigări ai? urmă ea.

Asta era! De fiecare dată mă aşteaptă să tragă câte o ţigărică şi, pentru că doctorul i-a interzis (are totuşi peste optzeci de ani!), le fumează acum pe ale altora, chestie extrem de uzitată.
– M-am lăsat de doi ani, dar v-am luat un pachet, puteţi să-l păstraţi.
– Nu vreau un pachet întreg, îţi iau doar două. Ce vrei să bei?
– Un ceai, vă rog.
– Nu se bea ceai la ora şapte. Nu vrei un whisky?

E bestială! De fiecare dată când trec pe la ea, linge câte un păhărel de whisky fiindcă, zice ea, „e bun pentru artereˮ. Nu ştiu cum, mereu reuşeşte să te convingă că tu eşti cel care îţi doreşti să bei licoarea magică inventată de scoţieni şi că ea doar ţi se alătură, din pură politeţe.
– O să beau şi whisky, dar o să-l torn în ceai, mi-e frig, e oribil afară.

Se uită la mine ca un chelner francez căruia i-ai cerut o cola după ce-ai comandat foie gras. Era o transgresare atât de oribilă a celor mai elementare reguli de savoir vivre, că n-a mai făcut niciun comentariu. S-a mulţumit doar să-mi pună ceaşca cu ceai fierbinte în mână, după care a înşfăcat cu semeţie sticla de whisky, îndreptându-se spre salon.
– Ce-aţi făcut azi?, întrebai politicos.
– Ţi-am spus, am avut bridge de la două şi jumătate până la cinci şi jumătate, iar dimineaţă am fost la biserică. Mă duc la englezi acum, pentru că de puşlamalele alea pe care ni le trimit de la Bucureşti m-am săturat până peste cap. Auzi tu, să te duci timp de douăzeci de ani să te spovedeşti unui popă şi să afli pe urmă că era securist? Mai mare infamie e greu de gândit, nu pot să le mai calc pragul.

Aici are perfectă dreptate. Nici nu pot să-mi imaginez cum de se mai vedeau oamenii ăştia între ei, când pe oricare dintre cei fugiţi din ţară puteai să-l suspectezi de colaborare cu securitatea, când ştiai totuşi că, după ce-l primeai în casa ta şi-l invitai la masă, noul venit putea trimite un raport despre tine şi prietenii tăi. Multă vreme toţi s-au suspectat reciproc, dar, destul de paradoxal, s-au ajutat unul pe celălalt, în orice caz, mai mult decât o facem noi acum. Şi mai cu seamă cei plecaţi îi ajutau substanţial pe cei rămaşi acasă.
– Când te gândeşti că ani de zile, în fiecare săptămână, mă duceam la poştă să le trimit pachete, că altfel mureau de foame. Şi nouă ne intrau destul de greu banii în buzunar pe vremea aia. Şi iar pachet, şi iar la poştă. Iar acum, când au ce să mănânce, nu e unu’ în stare să pună o lumânare la tata la cimitir, atât îi rog, o lumânare. Iar cu sora mea n-am mai vorbit de când am plecat şi până s-a prăpădit. Nu m-a iertat niciodată că am fugit din ţară fără să o anunţ. Dar cum puteam eu să-i spun, pe vremea aia, că o să fugim, când se măritase deja cu comunistu’ ăla al ei? Ne-ar fi băgat pe toţi la Jilava şi acolo ne-ar fi putrezit oasele. Nu se putea aşa ceva.

Mai auzisem poveştile astea şi în alte dăţi; ca mai toţi bătrânii, tanti Rodica mai uită şi ea cui şi ce i-a povestit. Însă, de fiecare dată, persoana mă impresionează. Îi spun din nou să-şi scrie memoriile, dar e plictisită şi zice că n-ar interesa pe nimeni. Eu nu sunt tocmai de acord, însă nu vreau s-o contrazic şi nici s-o supăr. Ghicindu-mi parcă gândurile, îmi zice pe un ton ceva mai vesel:
– Şi frumosul tău logodnic ce mai face?
– E plecat trei săptămâni în Brazilia.
– Cam mult trei săptămâni, e un băiat tare chipeş, ai grijă cum te porţi cu el.

Tanti Rodica a considerat întotdeauna că nu sunt destul de atentă cu Jan. Nu pot să uit un weekend petrecut la ea când, după o masă îmbelşugată, care l-a trimis pe Jan direct în dormitor, mi-a pus în braţe o ceaşcă de cafea, tunând un ordin:
– Du-te să i-o duci logodnicului tău.

Ce să-i spun? Că logodnicilor li s-ar părea extrem de ciudat în ziua de azi să le duci cafeaua la pat, dar cu tanti Rodica nu te pui.
– Cât zahăr?
– Habar n-am, am răspuns distrată, mai preocupată fiind să nu sparg ceaşca decât de răspuns.

Mi-a aruncat o privire pătrunzătoare şi plină de înţeles apăsând pe fiecare cuvânt:
– Adică tu nu ştii cât zahăr îşi pune logodnicul tău în cafea?

Ţin minte doar c-am tulit-o în dormitor, ţinând ca un echilibrist cafeaua, zaharniţa şi o căniţă de porţelan cu lapte. I le-am propus pe toate lui Jan, cu vocea cea mai dulce de care eram capabilă. Iar el s-a întors pe partea cealaltă şi a zis scurt:
– Nu vreau nimic.

– Ar trebui să vă căsătoriţi, continuă ea în prag, când se făcuse aproape opt. Era un subiect pe care, dacă l-ar fi abordat săraca mama, aş fi trimis-o urgent la plimbare, nefiind de resortul ei. Însă de la tanti Rodica accept orice sau mai multe decât sunt dispusă de la oricine altcineva.
– Suntem puţin en froid acum, nu e chiar momentul.
– Nu poţi să spui că nu te-am avertizat, spuse ea de la înălţimea celor optzeci de ani petrecuţi în patru ţări. Bărbaţii se plictisesc repede, asta e.

Mai cu seamă când nu le pui destul zahăr în cafea, mă gândii sărutând-o şi promiţând c-o voi anunţa când voi veni data viitoare la Londra.

*

Astă seară Jan s-a întors târziu. E obosit, încercănat şi tras la faţă. Ştiu că are un proiect complicat şi nu se-nţelege prea bine cu cei din jur. Se aşază plictisit într-un fotoliu şi-mi zice:
– Trebuie să plec trei săptămâni în Brazilia, demarăm în sfârşit uzina.
– Trei săptămâââni? Iar mă laşi singură?

M-am săturat de atâtea veniri şi plecări, poate că din cauza asta ne-am îndepărtat unul de altul, poate de-asta nu vine nesuferita aia de barză. Dar n-am spus nimic, m-am uitat numai cruciş la el.
– Nu înţeleg, de ce te superi aşa? Parcă n-ai avea atâtea prietene, să stai la taifas cu ele! Când vin aici, turuiţi toate româneşte de parcă eu nici n-aş exista. Iar acum îmi duci dorul!

Ce mârlan, vorbim toate franţuzeşte, pentru că suntem fete politicoase şi asta tocmai ca să înţeleagă şi el. Numai că pe el nu-l mai interesează ce vorbim noi. Putem vorbi şi chinezeşte şi tot nu i-ar păsa. În loc de asta, spun:
– Şi cu profesorul Moscovici cum rămâne? Avem întâlnire cu el în exact trei săptămâni.
– Nu ştiu ce să-ţi spun, depinde de zborul de întoarcere. În cel mai rău caz, te duci singură, nu e foarte grav.

La aceste cuvinte mi-a sărit muştarul. Era mult prea mult. Adică, după ce că nu ne-am mai atins unul de altul de vreo şase luni şi se uită la mine ca la o uşă de dulap, mă trimite şi singură la doctor? Adică di vină sunt numai eu?
– Uite ce e Jan, tu chiar crezi c-o să găsim un copil într-o varză, tot n-ai priceput că trebuie să fim doi?
– Draga mea, drăguţ cum îmi vorbeşti, chiar îmi dai foarte mult chef să mă reproduc cu tine! Şi-o întinde către bucătărie.

De data asta, e mult prea mult. S-a terminat. Sunt la mijloc aproape cincisprezece ani de viaţă comună, dar orice are un sfârşit pe lumea asta. Nu voi începe o conversaţie acum, îl cunosc, se scoală mâine dimineaţă-n zori şi vrea să se ducă imediat la culcare. Însă finalul prea îndelungatei noastre poveşti e iminent şi va fi discutat de cum se va fi întors. Mă reped la dulapul din hol să scot câteva aşternuturi ca să-mi fac culcuşul în mod ostentativ pe canapeaua din salon. Se face că nu mă vede şi se-ndreaptă spre dormitor. Puţin îi pasă.

Cum am putut să fiu atât de naivă şi să-mi închipui că motivul abstinenţei era stresul? Cum de nu mi s-au deschis ochii mai devreme, doar vedeam că băiatul ăsta, luni de zile, era mai mult pe drumuri decât acasă? L-am crezut când îmi spunea că vine târziu pentru că are mult de lucru la serviciu sau că trebuie să-şi prelungească şederea în cine ştie ce ţară îndepărtată, pentru că proiectul s-a lungit. Au mai crezut şi altele şi s-au trezit cu copii din flori şi cu crize de cvadragenari. Mi-e clar acum, mă întreb numai când a început altceva, cu cine şi pe unde, însă răspunsurile la aceste întrebări nu mai au acum chiar nicio importanţă. Important e să nu-mi mai pierd timpul şi să plec de cum se-ntoarce din Brazilia. Nu-mi foloseşte la nimic, dar e mai bine pentru ego să fii tu cel ce a pus capăt unei relaţii decât invers. Şi iarăşi mă întreb: cum de-am putut fi atât de oarbă?



[1]Româna cu uşurinţă, metoda Assimil, foarte populară în Franţa.
[2] Film din 1972 al regizorului rus Andreï Tarkovski.
sursa:

http://atelier.liternet.ro/articol/12969/Irina-Pavlovici/Cu-dragoste-despre-un-popor-de-cuci.html