franjurii

am încercat să nu vorbesc despre moarte
să nu o am în măruntaie
să nu o preschimb într-o materie ultragiată
să nu greşesc faţă de ea
viaţa mea a fost cu franjuri obişnuiţi
am fost uneori fericită alteori bolnavă
m-a durut pielea
am iubit am urât am iubit m-am resemnat
am luat-o de la capăt
am şi cântat cu vocea mea groasă
am şi plâns puţin
m-am îmbrăcat în flori şi în negru
m-am parfumat cu givenchy
am mirosit a cadavru proaspăt
am fost un carusel sclipicios
ca un licurici pe piedestal
apoi într-o zi am zărit o lumină-ntre coapse
şi printre degete răsfirându-se
m-am dus după lumina aceea dincolo de ferestrele casei
mele
dincolo de oraş de patrie de onoare
dincolo de numele meu şi de cine sunt eu
şi doar găsindu-mă dincolo
singură şi femeie
am înţeles că nu mă mai pot întoarce vreodată cu adevărat.

cutia cu panglici

cineva deschide corpul meu ca pe o cutie cu panglici
amintiri cu cerceluşi de plastic de când eram fetiţă
îmi zdrăngăne la ureche
mă rujam cu violetul spre verde al mamei
mă încălţam în pantofii ei din lac vişiniu
mă îmbrăcam în rochiile cu paiete pe care le ţinea în
geamantan
crezând că voi ajunge femeie de ambasador
pe degetul mare de la mâna stângă îmi puneam mereu
zurgălăi
scoteam limba-n oglindă şi-mi ziceam că-s circăreasă
tatăl meu intra atunci în odaie şi-mi spunea să fiu
cuminte
dar eu mereu scuturam din codiţe
şi aduceam brotaci în casă
pe care îi creşteam în cada cu rufe la muiat
stricam ceasurile scoţându-le şuruburile
şi jucam miezul nopţii a venit omul negru n-a sosit
până când îmi simţeam limba leşinată în gură
m-ascundeam în container să nu fiu găsită de nimeni
cu animalele mă-nţelegeam comme çi comme ça
cu oamenii aşijderea nu prea vorbeam
dar adoram lumea culorile şi mirosurile ei coruptibile
în vecii vecilor amin.

pielea neagrî

eu cu moartea mea nu mai am ce să fac
ea oricum va veni de la soare-răsare
şontâc cu aripa bleagă şi moale
intrându-mi în gură ca o licoare
dar nici cu moartea altora nu am ce să fac
atâta materie urât mirositoare
nu pot să manevrez ca un pilot de curse
nici ca un grădinar înconjurat de flori uriaşe
m-am gândit uneori la moartea mea
ca la un bărbat cu pielea neagră lucioasă
în faţa căruia aş dansa exact şapte ore întregi
până mi-ar crăpa tălpile şi buzele
până s-ar scula din paturi lehuzele.

tristeţile

transparentă ca o foiţă de biblie pe care nu scrie nimic
tristeţea ta e o piele rece şi iute
o mângâi cu periuţa de dinţi
ori cu unghiile tăiate în carne
şi dacă uneori sărut ochii tăi de la depărtare
o fac doar pentru a nu lăsa un sinucigaş să aibă parte de
înălţare
absenţa ta peste a mea e o dragoste apăsată lovită
insectele fac şi ele la fel aripă peste aripă
şi păsările fac la fel pe acoperişuri
tu eşti o lance a tristeţii care taie chiar şi cămaşa mea de
oţel
respir greoi când mă uit la tine de departe
îmi trebuie o mască de oxigen sau măcar tifon cu eter
ca să trăiesc ca să nu mai trăiesc
de parcă nu ar fi acelaşi lucru
nimic nu e mai dureros ca ochii tăi pierduţi într-un ţinut
al nimănui
atunci nu ştiu ce să mai fac
şi cum să nu rămân la mila orişicui
(ceea ce am scris eu acum ar putea oricine să scrie despre
oricine)
corp la corp
suflet cu suflet
e ceva aici care nu mai funcţionează omeneşte.

cîrnurile

moartea este un text aproape ca oricare
ferfeniţit de folosinţă şi de interpretare
moartea este o carne obosită
coarne de taur are
limbă de maimuţă
nu are sex decât din întâmplare
păr şi unghii care-i cresc după ce ea însăşi moare
moartea nu are gânduri şi nici splendoare
moartea nu are ovare
nici uter nici obiecte fetale
pieliţele ei roase de dinţi de femeie
zboară prin aer ca nişte baloane suflate de copii
scotocind după îngeri de săpun care pocnesc.

dolce far niente

purpurie lâncezesc pe blănuri
carnea ta e foarte departe
nici cu vreo cange nu te-aş putea apuca de pieliţe
inima ta e mai aproape
dar ea bate doar laolaltă cu surioara moarte
mereu purpurie mă gândesc la tine
ca la un animal jupuit
nu te-aş atinge decât cu pene de păun crescute în unghii
nu te-aş atinge decât cu mănuşi uleioase şi tropicale
întotdeauna purpurie am să doresc să fii blana mea
un osuar simplu de jaguar
doar cât să nu doară dragostea
sau dimpotrivă ea să doară până la sfâşiere şi dezastru.

sursa: http://www.romlit.ro/poezie112