cu mulțumiri doamnei Dorina Brândușa Landén!

 

Emanuel Pope, “trist ca o lebădă albă”

 

Mai mult o idee decât o prezență fizică, tangibilă, Emanuel Pope explorează cele mai adânci crevase ale existenței și, din clarobscurul lor, ridică un discurs liric ale cărui imagini au parcă nerăbdarea unei furtuni. Cu o imaginație debordantă, oarecum sălbatică și, uneori, un umor pe muchia autodistructivului, poezia domniei sale pare un amestec de blestem și disperare – ca singură posibilitate de apărare în fața unui timp care nu mai poate fi măsurat cu ceasornicul și a vieții care de cele mai multe ori nu poate fi controlată și supusă.

Chinuit de eternitatea nedreptăților de pretutindeni, tulburat mereu de cotidian, poetul pare a încerca să se smulgă din timp, din spații pe care geografia le-a marcat diferit, pentru a rămâne numai cu el însuși, verticalizându-se în cuvinte, în imagini – idei care angajează direct gândul, cunoașterea și capacitatea acesteia de a lumina.

Mie mi se pare evident că poetul, care în ”Volume de aer” scria ”gheața e gheață/ inima mea n-a cunoscut încă era glaciară/ afară realul e transformat în modăacolo sunt și eu/ cu sufletul meu…/” (”imortal ca un pustiu.01”) în poemele din ”Voinicul în piele de javră” urcă o nouă treaptă în călătoria sa prin tunelul obscur al destinului și confruntă problema de a îndura, capacitatea de a rezista împotriva unei accelerări a epuizării, sărăcirii generale a omului (ceea ce am pierdut sunt valorile care trebuie să fie vizibile și prezente în lume) în cenușiul și deloc eroicul cotidian pe care evoluția societății le aduce cu sine. În civilizația contemporană, condiția omului și cea a poetului nu se mai deosebesc, “…falsificatorule de cuvinte/ Dumnezeu te-a luat chiriaș din milă/ invenție teribilă a rafinamentului în artă/ ești tu/ Poetul, care a uitat de cetate/ amarul tău de ființă nevolnică/ privește-te în semenul tău de pe stradă/ și învață.” (”ascunde poete întristarea”).

El este de la început un martor european al unei istorii la care încă se scrie.  Dimensiunile politice și literare alunecă una într-alta și se luptă între ele. Autorul pare, pe rând, poet, reporter, dramaturg și un maestru al poeziei de zi cu zi, amuzant, mușcător ironic și cumva întotdeauna de partea victimei/victimelor, a trecerii lor prin pulberea unei planete nesigure.

Scrierile sale din ”Voinicul în piele de javră mărturisesc versatilitatea sa, măiestria sa lingvistică și, de asemenea, disperarea lui, cea cu care mulți cititori s-ar putea identifica. El are o conștiintă socială cum puțini au, dar și dorința misticului de a evita să fie în “serviciul” obligatoriu al realității. Biciuit de idei, torturat de gânduri mărturisește: ”omul mic gândește: ”Eu sunt Omul de stâncă născut nicăieri, călcând pe drumul ăsta de maculatură nu am frați și sub greutatea mea cuvintele celorlalți vor scrâșni și se vor frânge.” (”Voinicul în piele de javră” -În loc de introducere). Aici important devine cuvântul. Omul mic trebuie să-și gestioneze umanitatea, să-și dea seama că vorbește și despre el însuși. Nu poți spune mic și să te crezi mare. Este important de știut că toți mergem pe pământ având, inițial, aceeași bază. Dacă omul nu știe aceasta, se poate întâmpla să devină așa de mare încât să fie prea mare, poate un pic ”umflat”, să piardă contactul cu pământul și să zboare până la înălțimi neobișnuite. Atunci a pierdut perspectiva – și contactul cu solul solid – iar acolo, sus, începe să vorbească despre omul mic. Omul se crede mare dar, în realitate, a pierdut perspectiva, iar în clipa în care i se pune la încercare temeritatea se prăbușește în tăcerea nisipurilor și “…fiecăruia i se va dărui numai atât cât a înțeles/ după sunetul inimii sale de javră/ cât a adunat și cât a iubit/ zbaterea, trecerea, înălțarea/ pe sânii lumii, pe propriile brațe/ pe fața tuturor celor ce nu au contenit/ a contempla nepăsători, în tăcere/ căderea.”(“Căderea”).

         Poezia curge densă într-o scenografie dinainte stabilită a unui joc atemporal de vinovăție și de moarte – oamenii și faptele, imagini și trimiteri (în subsol) la piese muzicale – observate din perspectiva poetului, mărită grotesc, înfricoșătoare. Priveliști din afară sau dinăuntrul nostru, fără niciun fel de sentimentalism: ”Zilnic/ pe nemâncate/ delicat/ meticulos sub ghilotina lunii/ ca un grădinar cu trandafirii săi/ plivesc răbdător din blana mea de javră/ firele lăsate-n urmă de hoarda hienelor cu/ față de om./ – ce spaimă ciudată despică apele?! -/ sub greutatea lor inima mi se frânge/ ieftină și proastă… ca pâinea.” (”…Ca norocul de rar”). Ca într-un balet se desenează toate, una în lumina celeilalte, purtând undeva, în spatele cuvintelor, un mesaj, pentru toată lumea – despre o altă lume posibilă și, de ce nu, despre responsabilitate și bucurie. Pe scurt, despre nevoia noastră de consolare: și cum eram trist ca o lebădă albă/ noaptea visam asemenea unui gutui rodind/ speranțe împrejurul lunii: ”Sunt îngerii, băiete!”, îmi spuneam/…sunt îngerii veniți să te ajute!” (”…am călătorit”)

Dar să pui sămânță acolo unde nu există loc pentru rădăcini este, în cel mai mare grad, un spectacol liric despre vulnerabilitatea micului om, dar și despre datoria acestuia. Despre omul singur în lumea mare și deficiențele ei ”…am mers mult/ până la capătul pământului și până la capătul/ zilelor mele/…/ nu-i ușă-n care să mă-ncred/ nu-i prag pe care să mă așez/ toți caii au obosit să mai aștepte/ și câmpul este tot mai alb de oase./”(…am călătorit).

Emanuel Pope este mai mult decât conștient de singurătate și, prin urmare, sarcina lui este de a-i face pe alții conștienți de ei înșiși în așa fel încât, de acolo, să poată ajunge unii la alții: ”Prietene, nu te întrista pentru mine/ extremitatea firească a singurătății mele/ îți este veșnic aproape/ nu-ți fie teamă/ ca să te recunoască e suficient/ să-i întinzi mâna/ pentru tine ea e atât de blândă…” (singurătate, planetă rotundă”).

Tragedia nu poate fi evitată de cel ce a primit-o în dar din partea sorții. Nici un om care simte și gândește nu poate preveni tragedia, drama, dar ceea ce poate și trebuie să învingă este atracția tragicului, vrerea de a face răul mai rău. Mirosul puterii face sufletul înșelător și pune la îndoială realitatea lucrurilor. Există un echilibru constant între vis și realitate, gândire și acțiune, odihnă și extaz. De la păsările din spațiu cade umbra peste pământ și, sus, deasupra faptelor omului sunt purtate multe semne, zboară multe semințe: presimțirea schimbărilor. Prezentul conține viitorul, măreția sau declinul acestuia: cei morți (trecutul) stăpânesc peste pământul și apa planetei și hotărăsc existența celor ce se vor naște. Omul trăiește atât în viitor cât și în trecut, eul nu este definitiv delimitat, individul nu este închis în sine.

Emanuel Pope pare a fi trecut pe sub toate durerile lumii și peste toate speranțele, viața lui și a semenilor lui fiindu-i suficientă substanță pentru a o distila, în poezie păstrându-i numai esențele.

“Itaca a devenit trecut/ eu, emigrant/ și timpul n-a mai găsit alt loc pentru mine/ decât făgașul lipsit de onoare și fără/ vinovăție al istoriei postrevoluționare/ a României.” spune poetul în ”lecția de istorie”. Aici cuvântul ”emigrant” trebuie interpretat nu numai din exterior și cu simț practic, ci și dintr-o perspectivă lingvistică și metafizică. Limbajul poetic este întotdeauna un fel de exil; nu numai de la o realitate politică dezgustătoare, dar și de la Absolut; atâta timp cât omul este excomunicat din Paradis, poetul este în exil.

Poezia lui Emanuel Pope se ridică în clipa dintre trup și spirit. Această clipă este însăși poezia sa, care reproduce, descrie și critică, într-o formă care, prin greutatea, densitatea ei, stă la originea acestei voci și memorii care motivează atenția pe care trebuie să i-o dăm.

cfdsautor Dorina Brândușa Landén

 

recenzie publicată în revista ”Itaca” (Dublin), anul III / nr. 11 (iulie, august, septembrie 2015)

http://inimadejavra.falezedepiatra.net/archives/7675

 

 

 

Volumul „Voinicul în piele de javră  a apărut la Editura Pim-Iași, în 2015.

http://inimadejavra.falezedepiatra.net/about-2/voinicul-in-piele-de-javra-autor-emanuel-pope