Scrisoarea

Dragă Jo,
E 9 octombrie. Cer înnorat, frig, burniţă. Îmi pun geaca, ies doar pînă la colţ. Trebuie să cumpăr pliculeţe de nes. Mi s-au terminat. Pe aleea blocului dau nas în nas cu pictorul de la şase. E, bineînţeles, cu canişul lui negru. Nu ăla care a murit. Altul. I-au apărut vinişoare roşii pe obraji. Se apropie de 90. „Aţi mai întinerit“, îi spun, ca să-l bucur. Genul ăsta de ipocrizie îl practic cu mărinimia lui Becali cînd le plătea lumina locuitorilor din Ferentari. „V-am văzut joi, la emisiunea germană, la televizor, cînd ambasadorul Germaniei v-a înmînat Ordinul de Cavaler al RFG. Felicitări. Mi-a plăcut cînd aţi afirmat – îmi spune pictorul – că, înainte de ’90, cultura noastră n-a încetat să existe, m-am simţit reabilitat, înţelegeţi, pentru că eu, noi, în tot acel timp, am făcut artă, am căutat o modalitate de a spune adevărul nostru, nu numai din cauza botniţei, ci… – se lungise la vorbă şi mă grăbeam – ştiţi doar că haina pe care o croieşti e întotdeauna mai mică decît trupul căruia îi fusese destinată.“ Uite, scriindu-ţi asta, văd ochii animalelor de experienţă din subsolul Spitalului Colentina şi aud scheunatul ăla solitar, atît de omenesc, de dureros. Arta, cultura românească, o ascultam pe Monica Lovinescu la Europa Liberă: „Am citit tot – spunea cu glasul ei inconfundabil – din ceea ce a apărut în acei ani cu adevărat valoros, demn de a fi citit şi ima – culat de ideologie“ – m-am întrebat, de multe ori, mai tîrziu, dacă mesagerii, consultanţii, dacă înseşi canalele şi căile de acces erau atît de imaculate. Pentru că, atunci cînd e vorba de o selecţie, nimic nu e pur şi e greu să găseşti o sită folosită care să nu aibă măcar o găurică astupată. 

Apeluri şi liste

Vorbesc ca un frustrat, dar vorbesc adevărul. Şi pe urmă, în anii nebuni, nebuni, cînd se atinsese paroxismul şi măseaua trebuia scoasă, anii apelurilor, pentru articolul 8 din Declaraţia de la Timişoara, pentru Legea Lustraţiei, pentru victimele din Piaţa Uni versităţii, pentru, pentru… liste, mereu aceiaşi oameni: eliberatorii, martirizaţii, eroii – vorba lui Dinescu, „numai morţii sînt eroii“ – gîndesc ca ei, fuseseşi cu ei dintotdeauna, dar listele erau, abia acum încep să înţeleg, deschise numai dulăilor, nu şi căţeilor. Istoria se scrie la fel ca în relatarea lui Stefan Heym despre Regele David. La fel, la fel. Marea doamnă, Mona Muscă, cu angajament, cu nume conspirativ, gata pregătită să devină europarlamentar, pe toate posturile, luptînd cu ghearele şi cu dinţii, intentînd proces de lezmajestate, curată ca lacrima între doi stîlpi ai credibilităţii populare române: Theodor Stolojan şi Valeriu Stoica… şi dacă o fi, într-adevăr, curată ca lacrima? Seara, în Wintergarten, la Literaturhaus, în Berlin, stam la un pahar de vin de vorbă cu Ernest Wichner. Vorbeam despre Gerhard Ortinau. Nu cred că mă hazardez afirmînd că era cel mai talentat şi cel mai inteligent din Aktionsgruppe Banat. Mi-o confirmă, de altfel, şi Ernest. Ortinau s-a oferit de bună voie să devină informator. A semnat şi angajamentul. Mergea săptămînal, să dea raportul de – spre colegii lui, dar în loc să informeze, dez – informa şi afla mutările ulterioare pe care intenţionau să le facă securiştii şi cine era următorul vizat. Cum ieşea de la sediu, le comunica prietenilor ceea ce li se pregătea. Mai bine de un an, i-a dus pe maiorii ăia – cărora nu le scăpa nimic – de nas… Acum, cînd ascult vehemenţa unor tineri jurnalişti la televizor, spunînd că orice declaraţie pro sau contra înseamnă poliţie politică, că legea nu e totuna cu morala şi că „societatea trebuie purificată“, nu pot să nu mă gîndesc la unele sloganuri auzite demult, în copilăria mea sibiană, cînd superbii ofiţeri germani, în uniformele lor impecabile, aproape că asediaseră Hermannstadtul şi noi, mama şi cu mine, tremuram cînd ieşeam la plimbare, pe Corso, cu Frau Weiss, proprietăreasa noastră evreică. 

Amintirile tale

Ştii, dragă, pe vremuri, cînd Madi încă mai trăia şi mulţi poeţi din Aktionsgruppe Banat veneau la ea acasă, locuiam foarte aproape şi ne vedeam zilnic, ea povestea întîmplări halucinante cu securişti, deghizaţi în chelneri, care intrau noaptea în camera ei şi-i schimbau papucii, sau în taximetrişti, care o duceau în păduri necunoscute, undeva, într-un crîng, aproape de ţărmul mării, o ameninţau şi o lăsau în beznă, la marginea drumului. Venea singură înapoi spre casă. Tremura de frică să nu întîlnească vreun lup. Parcă ascultam poveşti. Ţin minte că Denisa Comănescu mi-a spus, la un pahar de votcă, că îi scrisese Werner Söllner, din Frankfurt. Zicea că nu se putuse adapta în spaţiul acela, că nu se regăsea în oamenii locului, deşi era neamţ şi el, „pentru că ei nu aveau amintirile lui“. N-am uitat cuvintele astea. Şi acum îmi vin în minte mai mult ca oricînd, cu diferite prilejuri; cum să te judece un om care n-are amintirile tale? Apelurile nu încetaseră încă să apară, după ani grei de tăcere, societatea civilă se mobiliza.
Doamna Alina Mungiu-Pippidi apărea pe ecranul televizorului în chip de Ana Ipătescu, 50-60 de intelectuali făceau cerc în jurul lui Băsescu, să nu care cumva să-l atingă vreo săgeată rătăcită, că altfel ne mîncau mogulii şi cimpanzeii roşii ne spărgeau timpanele cu fluierele lor bestiale. „Ilegitim şi criminal“, striga incoruptibilul căpitan de vas de la tribuna Parlamentului şi, pe de altă parte, îl apostrofa batjocoritor – cu vocea minerului salvator din 13-15 iunie – pe un domn important (al cărui nume azi prefer să nu-l mai rostesc!): „Aveţi faţă de european sadea, cu papion!“. Nu înţeleg, oare elitele noastre, marii noştri intelectuali nu mai fac conexiuni între ceea ce a spus ieri şi ce spune azi acelaşi personaj, atunci cînd vor să ajungă la o opinie beton, care să-i convingă şi pe alţii? Mai nou, au apărut şi jurnaliştii specializaţi în mînuirea centimetrului. Jurnaliştii-croitori care măsoară lungimea fustei Primei Doamne, Doamna Iohannis, fireşte. Ca să rămîi „tu însuţi“, demn şi drept pînă la capăt, trebuie să fii „crin“, să-ţi închizi petalele ca să nu mai vezi pe nimeni şi să nu te mai vadă nimeni. Dar m-am plictisit să mai bat apa în piuă.
Iartă-mă, prietene, cred că te-am zăpăcit complet cu textul acesta haotic. Poate că tu aşteptai un eseu savant de la mine, dar eu sînt un om agitat, mai bine zis „un om revoltat“, şi am atîtea pe cap. Ştii, de cînd am împlinit 80 de ani, sînt foarte solicitată. În viaţa mea, totul e pe dos. Germania ta mă primeşte cu surle şi fanfare. Preşedintele RFG, Joachim Gauck, îmi acordă Crucea de Cavaler pentru merite speciale, în colaborarea culturală dintre ţările noastre. Confraţii români se fac că plouă! Şi ce mare scofală?! Vorba Angelei Marinescu: „Vezi, ei nu te agreează, fiindcă eşti afectată!“ sau „Există şi o frenezie senilă!“. Dar mă îndepărtez de la subiect. Care subiect? Mă aflu într-o debara plină de boarfe înghesuite de-a valma, mă aflu într-o cameră de gazare, după ce trecerea gazului prin ţevi se întrerupe automat şi cărnurile goale, inerte cad unele peste altele, de nu le mai poţi distinge. Mai nou, „verdele“ începe să fie iar la modă. Nu m-aş mira ca, în viitorul sezon estival, piaţa să fie invadată de cămăşi verzi. Vezi, dintr-un galimatias e greu să încropeşti un eseu, de asta îţi scriu o scrisoare, asta e răbdătoare, te lasă s-o apuci de unde vrei. Uite, tocmai văd că Observatorul cultural – singurele reviste literare pe care le mai răsfoiesc din cînd în cînd sînt Observatorul… şi Dilema; îmi lipseşte mult, foarte mult, Cuvântul lui Mircea Martin, semn că pe astea le iubesc – da, Observatorul… publică pagini din jurnalul Mariei Banuş şi recenzii –, după o atît de mare tăcere, după o „îndelungată absenţă“, după ce unii critici, care o adulaserăînainte, au declarat-o pe urmă o „nonvaloare“, care, în poezia română, nici n-are ce căuta în antologii, şi de ce ar avea într-o astfel de companie? 

Scoarţe, cruci, rădăcini

Sînt emoţionată ori de cîte ori văd că există oameni care au de-a face cu literatura, gata să înoate împotriva curentului, gata să scoată la lumină ceea ce trebuie să fie văzut, nu numai ceea ce vor unii să fie văzut. Cum se cheamă asta? Curaj, sensibilitate, caracter, datorie? Toate dictaturile au, la început, certe trăsături de escroci sentimentali. Ca SS-istul german cu svastica pe braţ, nelipsit de la reprezentaţiile mamei, cu buchetele lui de trandafiri roşii, care mă dăduseră gata mai mult pe mine decît pe mama. Cum mă dăduseră gata şi băieţii ăia exaltaţi şi nebuni, cu cămăşile lor verzi, pe care nu-i puteam vedea decît eroi şi martiri, fiindcă aşa scria şi-n Porunca vremii, şi-n Bunavestire, pînă cînd am văzut cu ochii mei că, de fapt, eroii şi martirii erau acei domni „cu feţele lor de europeni“, pe care haitele alea de legionari îi lăsaseră ciuruiţi de gloanţe, cu trupurile profanate pe caldarîm. O viaţă lungă are avantajul de-a aduna în siajul ei tot soiul de resturi amestecate, e ca viitura cu stîrvuri de vite, cu bucăţi de acoperişuri, cu scoarţe, cu cruci, cu rădăcini, cu… şi iar mă uit la televizor şi-l văd pe Saddam Hussein cu ştreangul mai gros ca gîtul, mă uit la ochii lui, care, privindu-şi de-atîtea nopţi moartea în faţă, şi-au consumat-o de tot – şi Cristian Tudor Popescu zice că e nesimţit, d-aia nu-l mai sensibilizează nici propria moarte.
Au şi trecut 17 ani de cînd ni i-au servit împuşcaţi ca porcii europeni, la masa de Crăciun, pe „soţii ceauşescu“, scris cu literă mică; de cîte feluri sînt limitele noastre, mă întreb şi simt frigul acela cumplit, cînd intram în pat şi termometrul arăta 5 grade, şi scriam poezii la lumînare, asta în 1989, şi dacă rămîneam cu treburi în oraş pînă seara, nu găseam să-mi cumpăr un covrig sau un corn…, şi totuşi ziua toridă de vară, la Mangalia Nord, cînd din toate difuzoarele se auzea discursul ăla fulminant că noi nu vom intra în Praga, era în 1968 – oamenii se opreau pe stradă şi ascultau, şi Goma a intrat atunci în partid, şi Richard Wagner, pe atunci soţul Hertei Müller.
Terminaţi odată, pentru Dumnezeu, cu tîmpenia asta, îmi vine să strig, că toţi bătrînii sînt nostalgici, că i-am văzut pe stradă şi la Revoluţie şi bătuţi de mineri. Şi nu mai faceţi atîta pe justiţiarii, dacă nu aveţi amintirile celor judecaţi, şi povestea aia cu aruncatul pietrei e o chestie la care n-ar fi rău să mai reflectăm. Dragul meu, mereu apare cîte un păpuşar care ne joacă pe degete, abia acum observ că imaginea asta e, de fapt, extrem de reală. Fiecare dintre noi e o păpuşă de cîrpă pe care păpuşarul şi-o îmbracă pe degete şi face ce vrea cu ea. Aşadar, în fiecare păpuşar se ascunde un dictator. Constat că, într-o colectivitate de oameni care poate fi un popor sau o lume, toate subunităţile acelei entităţi funcţionează la fel; dacă s-a ars siguranţa, nu numai că lumina nu se aprinde, dar nu mai funcţionează nici priza. 

Între tabula rasa şi haos

Literatura română e bolnavă. Suferă de o acută schizofrenie. Nu, nu cum spunea Jan Koneffke aseară, la Trattoria, că cineva ar fi afirmat că între inteligenţă şi schizofrenie ar exista „une liaison dangeureuse“, ci altfel, eu aş zice exact pe dos. Sciziunea personalităţii se traduce aici prin întreruperea violentă a continuităţii. „La Querelle des Anciens et des Modernes“ la noi s-a transformat într-o – hai să ne imaginăm – implozie a podului istoric între „trăit“ şi „auzit“. „Înaintea noastră e tabula rasa“, zice tînărul, „După noi e haosul“, zice bătrînul. Pe nici unul dintre cei doi nu-i interesează dacă cel de dinainte a avut ceva de dat sau dacă cel de după are ceva de dat. Roadem fiecare cu voluptate şi pe-ndelete oscioarele celuilalt. Nu pentru înţelepciune, nu pentru morală pledez eu aici, nimic nu mi-e mai antipatic decît un profesor bătrîn. Pledez pentru ştergerea ochelarilor aburiţi; perfecţiunea nu-i peste gard, nici la răsăritul, nici la apusul soarelui… De unde ne vine cuvîntul ideal – o lume ideală, o iubire ideală – şi de ce tot tindem spre  perfecţiune, auzi cuvînt, „tindem“. Om fi fost cîndva, mai ştii?, într-un ideal, într-o perfecţiune, de-asta ne lăsăm aşa de uşor păcăliţi, de-asta vedem în fiecare iubit nou perechea predestinată, şi-n fiecare nou regim politic, orînduirea perfectă, şi-n fiecare nou dictator, conducătorul ideal, de-asta inventăm utopii.
Îţi scriu şi-ţi scriu, poate că lumea aşa se face, din fel de fel de deşeuri, cum am luat noi de la ruşi mai un set de opere complete de Leonid Andreev, mai o sticlă de Moskovskaia, mai o Ulanova, mai un Richter şi, mai tîrziu, chiar şi un Tarkovski, şi am pierdut un Eugen Ionescu, un Cioran, un Mircea Eliade, o vreme, pe urmă, s-au întors înzecit, aşa cum şi limba e ca aluatul, în pîine intră şi seminţe de floarea-soarelui şi secară şi chimen, şi uneori şi cîte o aşchie de lemn, la fel intră în limbă şi „cool“, şi „super“, şi „beton“, şi „mişto“, şi „marfă“… şi limba începe să capete buchet ca vinul, ca muzica. Tu crezi că manelele nu se strecoară perfid într-o simfonie, într-un lied, într-un song şi culoarea se împrospătează, parfumul devine mai persistent. Inchiziţia a făcut milioane de victime şi n-a schimbat mare lucru, nici Holocaustul. Sînt unii care scormonesc mormintele ca să găsească osemintele lui Iisus, alături de cele ale aşa-zisei sale ţiitoare, Magdalena, să răstoarne adevărul Învierii şi al sfinţeniei, ca Iisus să fie găsit pe deplin om. Vezi, vezi cît de dependenţi sîntem de carnea noastră, că, pînă la urmă, nu mai putem să ne facem că iubim ceea ce e altfel decît noi…, de aceea dictaturile şi dictatorii ne seduc, fiindcă ne flutură prin faţa nasului asemănarea promisă. Mă tem că lumea noastră a acumulat prea mult şi prea repede. S-a umflat pînă a devenit o roşie uriaşă, după care se va chirci toată într-o pitică albă şi, la sfîrşit, nu va mai rămîne din ea decît o gaură neagră, care multă, foarte multă vreme n-o să mai facă deloc copii. Parcă aş fi Savonarola…, rîzi, te rog, rîzi puţin de mine, fiindcă e foarte trist pe lume şi eu vă iubesc.
Cu drag, a ta
Nora