Coperta intreaga

gata, au plecat
şi-au luat vacanţă femeile de pe Pământ, şi cele de pe Lună, şi cele de pe Marte
dacă nu mă înşel, şi femeile de pe Jupiter
au plecat
cu poşeta sub braţ
ca şi cum s-ar fi dus la cumpărături sau să-şi aducă de la şcoală băiatul, fetiţa
sau de la grădiniţă, sau de la bunici, sau de altundeva
nu mai contează, nu şi-a dat nimeni seama
au plecat
e frumos să crezi că se vor mai întoarce
la urma urmei sunt femei
câte lucruri li se pot întâmpla?
mai devreme sau mai târziu se vor întoarce acasă
uite, le vezi?
înaintează tăcute prin galaxii
de care nu le-a spus nimeni, niciodată
până mai ieri nici nu ştiau de existenţa lor
bănuiau, doar, că trebuie să fie acolo şi altceva decât golul absurd
pe care l-au umplut o vreme cu amintirile bucuriilor care au fost
apoi nu l-au mai umplut cu nimic

au plecat
cu poşeta sub braţ
ca să se apere de meteoriţi – înţelegi, sper, că e numai un fel de a spune
cu părul desfăcut prin pulberea măruntă care le înconjoară
cu tălpile calde de dorul de a merge, aşa, prin cuvintele şi necuvintele
celor ce le-au iubit cândva
sigur le-au iubit
altfel n-ar fi atât de frumoase
nu ţi se pare că au plecat cele mai frumoase femei?
degeaba aruncă pământul înspre ele oglinzile
ca nişte nade diforme în care singur cerul a rămas a se privi
degeaba aruncă oglinzile ca nişte braţe
ascuţite şi reci

au plecat

mâine e luni şi tu poate mai crezi că se vor întoarce
ai pregătit pachetul fetei, ai reparat bicicleta băiatului
te-ai uitat dacă-s toate la locul lor
(care e locul lor?!)
ai spălat frigiderul, aragazul şi vasele
ai întins rufele pe balcon
ai învăţat a doua oară ecuaţiile de gradul doi şi reprezentarea a două puncte pe axă
acum fumezi nervos a doua ţigară din pachetul abia desfăcut şi ţi-e ciudă pe doi
înjuri printre dinţi, deşi ştii că nu mai vine acasă
la miezul nopţii hotărăşti că nici nu ai nevoie de atâtea femei
doi sunteţi şi ţigara cu tine
noaptea cu tine
durerea cu tine

femeia cu tine

abia acum auzi ce-ţi spunea în şoaptă când o uitai
că numai voi sunteţi singurul doi autentic din univers
dar patul e gol
aşternuturile întinse şi râncede fără căldura molatecă a trupului ei
deschizi ferestrele
oraşul întreg e o constelaţie de ferestre deschise
şi doar una a ta, ascunzându-ţi spaima de neîntoarcere
spaima de unu, de oglinda în care te vezi numai tu şi în care ai vrea s-o priveşti admirându-se

întinzi mâna, îi mai respiri o dată absenţa

şi dintr-o dată nu mai e decât Ea,
gândul ei
părul ei
pe care-l acoperi în noaptea asta cu păpădii