Dacă ar putea să gândească, inima s-ar opri.”(Fernando Pessoa)

…căci tu, trup al meu, orb şi surd
mergi până acolo unde nu mai poţi
oprindu-te în faţa propriilor paşi
în sufletul brăzdat de crevase
păsări dezaripate-şi găsesc
adăpost
viermele uitării roade la rădăcina pomului tău
ca un balaur în agonie
timpul îşi trage cu sine
trupul mort
nerostite
cuvintele
se pierd precum aburul ceţii în zorile
sparte
de-un hohot de râs
o, desigur, cu un singur hohot de râs poţi ucide lumina-n trezie!
şi nu
să nu-l credeţi când urlă prin pieţe
fluturând cu mişcări delirante
frunze de dafin în pietre cioplite
ploaia şi vântul
cresc riduri pe feţele morţilor!
Cain încă îl mai ucide pe Abel…