SAMORI-1024x683

în singurătate
ridic ochii către cerul care
îmi evită privirile cu  dibăcie
trăgând peste lumina tandră a stelelor
plapuma unui nor obosit
iar vântul acela care se abătuse dinspre sud
muşca adânc din carnea şi sângele meu,
printre buzele-mi arse ca pământul uscat
picurau cuvintele unul după altul
de parcă erau golite de sens
privirile-mi rănite orbecăiau prin întuneric
pipăind cu vârfurile degetelor
marginile reci ale zidurilor nopţii
căutând sprijin, acolo, sus,
unde ştiam că Te afli Tu
la fel de singur şi de părăsit
învins de zădărnicia acestei lumi
care-ţi tot promite mereu şi mereu
să se schimbe
punându-şi vremelnic zarafii în umbră
apoi să-i scoată
şi să-i pună pe socluri
făcând din ei idoli…
ce greşeală, Doamne,
ce greşeală să cred că învăţând limba morţilor
aş putea pătrunde taina gândurilor
cuibărite în pieptul Tău
străpuns de fierul sutaşului