21Sep/17

ziua #234

Azi vom începe cum am mai început…
cu inimile îndepărtate ale strămoșilor
vom freca bine dimineața pe spate,
dar și prin ziare
unul câte unul, așa cum ne-am dorit.
Dintr-un colț al camerei, tăcut
animalul inimii ne va privi cu vădită curiozitate
timp în care, fiind unul de pace,
pe facebook 250 de prieteni
de vor urâ de moarte.
Dar noi ve vom simți bine chiar și așa
și cu degetul mic, ăla de lapte pe care l-am supt,
adânc înfipt în ispita zilei
ca Narcis ne vom privi în oglindă toți
jucând …numai x, x, x

Nedespărțiti solitari vom fi tocmai de aceea…
și ca o pecingine cu rezistența pe mâini
ne vom spăla degeaba
cele 300 de jigodii care am mai rămas
vom începe să-numărăm cu voce tare ca la grădiniță
total anapoda:
de la viitorul cristoșilor pesediști – ziua 234
la cristosul cel de buzunar, personal din ziua întâi
și extrapolând
la cel al unui popor de mameluci – 365 de zile într-un an.
Totul fără niciun rest, numai și numai matematică pură,
ca un sfânt respirând lângă noi, prin lumina din încăpere

liniștită așteptând, 
ca pe tavan să reapară, 

în celulă roșie,
aerul, cancerul și cerul de la alimentară:
cel de prin ’80 …deja prezent în manuale.

Toamna, desigur, în tot timpul ăsta
va poza în rol drăguț, de fetiță îndrăgostită,
de viață până când
și ea va fi lăsată de izbeliște
și după o spaimă în care s-o fi pierdut cu firea,
ca să nu tremure de frig
își va trage iute nădragii pe sub fusta de pământ.
Frunzele toate  imediat de frică VOR ÎNCHIDE OCHII și se vor culca la pământ.
Dar nici ăsta nu va fi un semn deajuns și nici nu va trezi vreun cuvânt
iar fiecare din poporul ăsta amărât
va intra în iarna ce vine
cu un zeu… și mai mic și mai urât.

…cum numai boul intră singur în jug
sau tăcerea prin ceața din lunca uitată de pământ.