23Feb/16

La mulți ani, Viorel!

In general ne dovedim vajnice buldozere unii cu altii
si asta in ciuda faptului ca ne plangem tot timpul de saracia si rautatea  celor din jur
cand ne întâlnim nu ne vedem, cand in final ne zarim nu ne cunoaștem iar cand se intampla sa facem un mic efort iute coboram catre celalalt lama temerilor si superficialitatii din noi si praful se alege de prieteniile noastre. Numai printre ruine si ziduri muscate ce floare sa creasca?!

Ca intr-un exercițiu de penitența inaintez prin volumul tau de versuri Viorel si te redescopar cu fiecare vers si mi te apropii cu fiecare poem. Nu e putin lucru sa ai un prieten poet si imi aduc aminte cat de mult imi doream un astfel de lucru cand eram copil. Si da, iata ca viața a fost generoasa cu mine intalnindu-te. Mi-a implinit un vis frumos.

La multi ani! La multi ani! cu draga, draga prietenie

image

Uitare
(poem din cochetul volumul de poezie ’’Sâmburi” apărut la Editura Singur, 2015)

Mi-e viața un ponton cu scânduri rare
Crescut din mare, ca un răsărit.
Pășesc și pasu-mi scârțâie de sare
În geamăt slab de pescăruș rănit.

E podul meu de lemn printre corăbii
Pornite-n căutare de atlanți.
În ele cavalerii fără săbii
Își cântă amintirea de amanți.

Un drum îmi e pontonul între valuri.
În urma mea rămân pilonii grei.
Sunt singur pe o mare fără maluri
În care voi muri uitat de voi.

23Feb/16

Cu justițarul Clint Eastwood prin Sfânta Noapte Națională

 Motto:    Omul este construit să lupte continuu pentru idealuri pe care nu le pricepe în adâncul lor. Lupta însăși este un ideal. Nu știu dacă ăsta este un dar sau o pedeapsă.’’

(‘’Fantasme’’, autor Viorel Ploeșteanu)

‘’David O’Neil venise în România să o găsească pe Maria-Roberta, moștenitoarea de drept a defunctului său prieten. Așa fusese informat de către autoritățile române, că numitul Remus Vodeanu fusese declarat decedat în urma dispariției.

Acțiunile pe care le cumpărase în urmă cu treisprezece ani la o necunoscută, pe atunci, rețea de socializare pe internet, aveau acum o valoare de milioane de dolari. Davis își vânduse partea lui de acțiuni, își burdușise conturiel bancare și se hotărâse să renunțe la meseria de agent de bursă, înainte să piardă și această avere. Venise în România să o găsească pe fiica lui Remus, de care aflase că plecase definitiv din SUA, în urmă cu trei ani, împreună cu mama ei și s-o sfătuiască să-și vândă acțiunile despre care, foarte probabil, habar nu avea. Mai întâi trebuia s-o găsească și pe necunoscuta Vera Deleanu, posesoare a celeilalte jumătăți din averea arhitectului. Americanul avea de gând să-și înceapă de a doua zi cercetările. Acum, deși era noapte și ar fi trebuit să fie obosit după atâtea ore de zbor, nu putea dormi, așa că a coborât în barul hotelului să bea ceva.

Puținii consumatori păreau plictisiți și amestecau în pahare muzica lui Engelbert Humperdink cu gândurile lor. La o masă din apropierea podiumului de dans stătea o pereche ce părea să nu savureze nici muzica blândă care învăluia întunericul din local și nici băuturile pe care le aveau în față. El grizonat, îmbrăcat într-un costum alb, în căutarea unui aer de dandy, cu o eșarfă roșie la gât, părea să aibă în jur de 50 de ani, îi vorbea tare și răspicat dădăcind-o pe ea, o domnișoară ce nu părea să fi împlinit 18 ani, în schimb corpul o împlinise, făcând-o atrăgătoare pentru orice bărbat care s-ar fi aflat în preajma ei. S-a întrerupt o clipă la apariția americanului, înalt și osos, costumat a la Clint Eastwood în filmele lui western.’’

( fragment din romanul ‘’ Fantasme’’, autor Viorel Ploeșteanu, apărut la editura ‘’Mantaua lui Gogol’’, București, 2014)

 

 

Cititorule, înainte de-a  citi mai departe:

Take deep breath

și același sfat i l-aș fi dat și ’’americanului’’, dacă întâmplarea m-ar fi adus în preajma acestuia în seara respectivă. Mai mult de atât, l-aș fi rugat să se gândească de două ori – think twice!, i-aș fi spus- înainte de-a face orice mișcare. Pentru că nu e de glumit cu un autor cum e Viorel Ploeșteanu. Nici când te afli în postura de personaj al său și nici când te afli în postura de cititor. Pare incredibil, nu? Domnul Mihai Traista m-a avertizat, dar cine să-l asculte… Omul mi-a spus:  ‘’ face parte din categoria de scriitori care, când au pus mâna pe cititor îl țin cu sufletul la gură, până acesta întoarce și ultima pagină a cărții.’’ (Mihai Hafia Traista în prefața volumului)

Sincer, m-am gândit că e doar așa, una dintre frazele acelea prin care prietenii își menajează aerul dintre ei. Complet fals. Și ca să vedeți cât de copilăros pot sa fiu, n-am luat aminte și m-am avântat citind…mă rușinez și acum de naivitatea mea!

Cert e, că nu am mai putut face nimic și uite asa,

un american a trebuit să treacă printr-un preinfarct,

o biată fată să-și tăie venele,

un alt arhitect să se înece ( baiat bun de altfel!)

și un doctor a trebuit să se ocupe de toată tărășenia asta,

după ce, numai cu o pagină în urmă, o doamnă dovedind moravuri ușoare, ‘’ tranchilizată’’ oarecum de alcool și etnobotanice tocmai își găsise liniștea, prăbușindu-se de la etajul 13 al unui hotel!

…wow!

O să-mi spuneți că v-am dezvăluit atât de multe încât nu mai are rost să citiți cartea. Nici vorbă! Tot ce v-am dezvăluit până acum nu e nici măcar 1% din adevărul romanului de 153 de pagini.

Dar uite așa, abia trecând eu prin toate astea, cititor fragil, am ajuns să-mi dau seama de un lucru extrem de important. Un lucru pe care l-am bănuit mereu, dar de care niciodată nu am fost conștient cu adevărat, așa cum s-ar fi cuvenit. Vi-l mărturisesc acum dvs., pentru că în meseria asta de cititor există tot atâtea riscuri pe cât există imaginație la autori: orice ‘’cuvânt înainte’’, orice prefață, orice introducere, oricare două rânduri scrise pe coperta spate a unei cărți, nu sunt nimic altceva decât mesaj codificat! …chiar și atunci când sunt sau nu, semnate de nume cu oarecare greutate ori sunt dictate de prietenii sau ivite din alte considerente umane …de tot felul.

Da, toate, absolut toate! nu sunt decât formula de protecție, scutul dacă doriți, al unui mesaj cifrat, cunoscut, accesibil numai lor, autorilor și criticilor. Și asta v-o spune un tip lipsit de darul și plăcerea conspirațiilor.

De aceea, vă rog, mare, mare atenție cum avansați într-o carte!

Cum sa vă explic mai bine?!… Dacă nu citiți prefața, sunteți exploratorii temerari ai unui teritoriu necunoscut, însă minat de arta și imaginația autorului.

Dacă însă obișnuiți a o citi, încrezători în ghidul oferit, veți deveni turiști spălați la creier și  la cheremul unor companii experimentate ce vă vor  impinge fără milă spre același teritoriu minat. Deci, oricare dintre atitudini vă poate fi fatală.

Cinstit ar fi SĂ EXISTE UN MESAJ CLAR CARE SĂ VĂ OPREASCĂ, înainte de-a fi prea târziu. Fair play ar fi, ca autorul cărții sau semnatarul introducerii, să înceapă cu o formulă de genul:

’ești însurat, ai doi copii, ai probleme cu inima, ai muncit toată viața și încă mai ai de tras? Atunci, aruncă cartea și vezi-ți de treburile tale!’’

sau

‘’ niciodată nu ți-a fost frică să-nfrunți ce ți-a oferit destinul și ai trecut biruitor prin toate încercările  vieții, oricât de dure au fost acestea? Citește, atunci, din scoarță-n scoarță, volumul acesta de 1700 de pagini!’’

ori

’ești singur și ai avut întotdeauna senzația că viața nu-ți aparține, că lumea te înșeală și te gândești să o părăsești pentru că oricum e o lume ce nu te reprezintă? Atunci, semnează-ți biletul de adio către prieteni și pornește la drum, citind!’’

Ei bine, nici autorul și nici criticul nu vă vor spune niciodată așa ceva! Absolut niciodată. De aceea, prefața rămâne numai și numai a lor,..a lumii lor, ca să mă exprim mai precis. Un cod ce îi protejează numai pe ei, un cod ce-i ajută, oferindu-le în meseria lor cât mai puține riscuri, iar în rest…cititorii la mila Domnului!

Și ca să nu existe niciun dubiu și să mă puteți înțelege cât mai exact, vă voi arăta cum ar fi tb. să sune, în cazul de față, o prefață necodificată pt. mine (cu scuzele de rigoare, pe deplin sincere, față de textul domnului Mihai Traista – text curajos și încâlcând normele castei mai mult decât se obișnuiește de regulă- text în care domnia sa a încercat pe cât a fost posibil să ne protejeze,  avertizându-ne cel puțin asupra unui anumit tip de pericol):

‘’ Gândește-o pe asta!

De morală, știu că ai auzit că doar ai 7 ani de-acasă …deși nu te-ai prea obosit cu ea ( fie vorba între noi) și așa fără să ți se ceară prea multă modestie, te consideri și tu un tip moral. Corect? că doar nu ai dat în cap la nimeni pe stradă. Bun! La fel și dacă vine vorba de idealuri ori despre cum ar tb. trăită viața. Oricând poți vorbi, fără să te bâlbâi, cel puțin două minute despre astea, dacă e cazul să dai bine în poză când te afli cu prietenii la o votcă ori dacă cineva din anturaj te calcă pe nervi încearcând din răsputeri să arate ce bine le mai știe el pe toate. Am dreptate? Nici cu iubirea de oameni nu stai prea rău și nu de puține ori ai aruncat și tu câte un os către masa săracilor. Hai, nu o face pe plictisitu’, că te cunosc. Altfel, toate bune și pe lângă casă și fără prea multe dureri de șold sau umeri pt. alții.  Râzi când e de râs și nu refuzi  poantele altora, iar câteodată mai ai și sclipiri și scoți câte una bună ca să arăți că-ți pasă…de țară, de oameni, de societate, de una, de alta…Și când te bați de muscă, citești lucruri deștepte cu rating mare pe rețelele de socializare și bagi așa, pt cultura ta individuală, cel puțin un thriller psihologic pe săptămână… dintre cele cu apetit la vlaga din căpățână. Pe scurt,  ești omul zilelor tale și te simți bine …și de ce nu, parcă ai pune mâna și pe cartea asta, numai așa să vezi dacă e ceva de capul lui Ploeșteanu.

De aceea îți și zic:  Jos labele și mergi mai departe! cartea asta se citește cu sufletul!  

  

În fine, cam așa mi-am imaginat-o eu și propunerea mea ar fi,

ca de-acum înainte,

pe lângă prefața cerută de regulile deja statornicite,

să-și găsească locul cuvenit într-o carte (frumos ar fi chiar pe coperta față)

și un cuvânt al cititorului.

Al unui prim cititor, ca să zic așa, dar care să nu facă parte nici din tribul editorilor, nici din cel al corectorilor ori al lectorilor de carte și cu atât mai puțin din cel al criticilor sau al scriitorilor. Bănuisesc că în felul acesta- înțelegând împreună, în mod deschis, riscurile la care suntem expuși cu toții –  își va putea face apariția, atât în nomenclatorul de meserii cât și în structurile societății, o nouă meserie și de ce nu, o nouă castă : casta ‘’cititorului de formula unu’’.

Un cititor de încercări deci, bine antrenat și crescut cumva în lumina principiilor bushido, sănătos, hrănit eco din bugetul…să spunem al Bisericii (ca doar cartea este și rămâne una din expresiile de mare finețe  îngăduite de Dumnezeu!), bine echilibrat din punct de vedere emoțional și care înzestrat cu cele mai simple instrumente, un condei și o inimă curată, și fără să aibă nimic din aparatajul sofisticat de codificare pe care îl presupune și-l vinde arta criticii, să poată avertiza cu ‘’voce’’  deplină ‘’poporul cititor’’….clar și la subiect.

Chestie care exista odată, cel puțin privind lumea filmului – acum și ea cuprinsă de molima ‘’corporatismului’’ intelectualizat către un maxim de indecență. Vă mai aduceți aminte: ‘’film de doi bani!’’, ‘’ îți plângi banii’’, ‘’te duci acasă și-ți bați nevasta’’( scuze!) sau ”merită”, ”nu-l rata” , ” face toți banii ” etc.

Dacă veți citi cartea îmi veți da dreptate! ups! … reiau ! dacă aveți suflet și veți citi cartea îmi veți da dreptate!

Așadar, ”Trăiască Instituția Cititorului de formula unu’!

                                                                    semnat,

                                                                        un pioner,… fără voia sa, cititor de formula unu

Și aici un fragment (nu e singurul) care m-a emoționat și da, am plâns:

‘’ În noaptea aceea, Andrei avusese iarăși visul cu palatal luminat si nelocuit. După ce colindase toate încăperile, s-a oprit în fața camerei interzise. Ușa pe care nu îndrăznise să o deschidă niciodată. Se făcea că acum crescuse. Era un tânăr print îmbrăcat în armură, călare pe unul din caii lui Moș Codru. A hotărât că a venit vremea să-și înfrunte vechile temeri. Se aștepta ca, dincolo de ușă, să găsească niște răspunsuri. Să treacă la etapa următoare din viața sa.

A smucit calul de căpăstru și l-a împuns cu pintenii în burtă. Armăsarul s-a ridicat pe picioarele din spate, iar cu cele din față a izbit cu putere ușa făcând-o țăndări. A trecut pragul și s-a trezit ăntr-o poiană înverzită, însorită și fără nicio adiere de vânt. Păsările ciripeau în șoaptă, să nu tulbure pacea acelor locuri. Peste un râu se vedeau ruinile unui pod sfărâmat. Pe malul dinspre el era un bătrân trist, îmbrăcat în negru, care ținea în mână o frânghie. La capătul celălalt al frânghiei, pe malul opus, era o fată tânără și frumoasă, îmbrăcată în alb. Se țineu de capetele frânghiei întinse peste râu și nu făceau nicio mișcare. Deodată calul scoase un nechezat asurzitor și cei doi au scăpat frânghia din mână, care a dispărut în apa devenită brusc învolburată. Întunericul a coborât ca un mormânt peste poiana liniștită, ciripitul fiind înlocuit de țipete de cucuvele și urlete de lup. Un fulger a brăzdat smoala nopții și copilul l-a văzut pe Moș Codru, cu cap de cal, mușcând din leșul unui câine. Speriat, a vrut să se întoarcă pe ușa pe care intrase, dar dincolo de prag era un hău fără sfârșit. Și-a luat inima in dinți și a pornit în întunericul din poiană. La fiecare pas se aprindea câte o stea pe cer și urletele fiarelor păreau tot mai îndepărtate. Drumul a început să urce, dar copilul nu simțea oboseala urcușului. A ajuns în vârful dealului odată cu răsăritul soarelui. În față se deschidea o nouă lume. O lume fără îngrădituri.’’

(din romanul  ‘’Fantasme’’, autor Viorel Ploeșteanu)